Când primeam bursa, plăteam datoriile la şcoală, internat şi masă. Îmi mai rămâneau bani pentru o uniformă şcolară. Îmi plăcea să mă îmbrac curat şi frumos. Aveam şi tenişi albi pe care-i făceam cu creta. Păşeam impecabil, spuneau unii, iar alţii, că merg prea drept şi o să cad pe spate de-atâta băţoşenie.

Înainte de a începe şcoala mergeam la Alexandrina, croitoreasa. Era o femeie căsătorită cu prunc şi soţ gelos. Când legănam la copil, ca să-mi poată coase uniforma, vorbeam şi mă adresam cu „dragă” în sus şi „dragă” în jos.

Bărbatul a observat aceasta şi-mi face un perdaf de-l ţin minte şi azi. Îl aud stropşindu-se la mine:
– Ce tot zici soţiei mele „dragă”? E soţia ta? Învaţă să vorbeşti, că de nu, o încasezi de te saturi. Am amuţit. Nu credeam că se poate interpreta astfel. Eram doar un copil de doisprezece ani. Aveam vârstă de însurat?

Tot aici, la Alexandrina cea frumoasă, venea şi preoteasa Ciordăniţa, femeie robustă şi cu ceva mustăţi mărunte. Se ştie că la croitori, tâmplari, pietrari, fierari, trece fel de fel de lume.

Unul aduce povestea, altul o duce şi tot aşa, ca la perpetuum mobile. Dintr-o dată zice:
– Fă Alexandrino, a mai murit cineva?
– N-am auzit, cucoană preoteasă, zice Alexandrina.
– Vai, că de mult n-am mai mâncat o găină friptă.

Ca să auzi! Ca să vezi! Găina friptă. Şi azi, după 50 de ani, sunt uluit de Ciordăniţa. A mâncat-o ţărâna de multă vreme.

Pe lângă casa Alexandrinei era un drum care venea tocmai de la cimitirul din deal. Pe vremea aceea era iarnă, nu glumă. Scârţâia zăpada sub păpuci. Era aşa de sticlos drumul de aveai o poftă nebună de săniuţă. M-am perfecţionat aşa de bine că m-am dat cu sania cu toţi profesorii mei. A fost o bucurie mare că se lăsau în voia saniei mele. Acum înţeleg ce mare curaj aveau să rişte la aşa săniuş şi cu aşa jucăuş.

Colegii mei ar fi vrut să mă dau cu sania şi cu ei, dar erau la rând profesorii. Şi apoi nici nu legam eu prietenie cu cineva. Nu mi-am pus problema vreodată. De aceea cred că voi muri singur ca şi Gulliver. Se ştie că nu se îngroapă nimeni cu noi ca pe vremea faraonilor. Moare fiecare, singur, în dreptul său.

Deşi mic, aveam doar 12 ani, inima de prunc este cea mai sensibilă. Din când în când, văzând câte o fată frumoasă – toate sunt frumoase – inima începea zvăpăiala. Aşa a fost cu Maricica lui Bogdaproste. Parcă era un înger! Ochii erau senini de culoarea cerului, faţa albă ca zăpada şi părul bălai ca spicele de grâu. Era o fată perfectă. Nu suportam să fie atinsă de cineva. Şi nu o făcea decât unul Axintoaia, care o ducea de braţ acasă.

Când am văzut că se repetă, m-am suit într-un măr stufos din livadă, pe drumul ce ducea spre casă. Ei veneau grăind de toate. Când s-au apropiat de locul unde eram ascuns, ca Păcală, am sărit drept în capul lui. El s-a speriat căzând la pământ, iar fata a rupt-o la fugă. După o chelfăneală i-am spus să nu mai atingă fata.

El mi-a zis aproape plângând:
– Este doar verişoara mea! Nu am de gând să mă însor cu ea. Tu o poţi face! De atunci nu am mai avut ieşiri de om gelos. Mă gândeam că mi-ar fi fost o minunată soţie. Nu a fost să fie. Când ne-am mai văzut, ne roşeam până-n vârful nasului, iar privirile scoborau la vârful botinelor…

Că tot era internat, la Şcoala din Bălţăteşti, noi băieţii stăteam toţi la un loc, iar fetele separat. Într-o noapte, colegii mei mai mari aveau răfuială cu fetele. Deseori s-au încins bătăi. Fetele ne biruiau întotdeauna.

Ofticoşii de noi nu uitam. Peste miezul nopţii, cu un furtun şi o motopompă, au băgat apă în dormitorul fetelor, udând mobilierul, iar apa s-a împrăştiat peste tot, prin sălile de curs şi prin cancelarie. Până spre ziuă am tot scos apa, dar în cancelarie au rămas bălţi de treceau peste pantof. Dimineaţa, directorul Gheorghiţă Munteanu întreabă plin de mânie:
– Cine a făcut măgăria asta?
– Eu, domnule director! Am crezut că a luat foc clădirea!
– Tu să pleci imediat acasă. Eşti eliminat. Să vii cu părinţii la şcoală. Părinţii au aflat ce am făcut şi mai ales ce n-am făcut. Nu aveam nicio vină de apăria împrăştiată prin clasă şi cancelarie.

A doua zi merg cu mama la şcoală. Directorul îi spune:
– Fiul dumneavoastră învaţă bine, dar nu-l mai putem stăpâni. Alţii fac măgăriile şi minte spunând că le face el. Cine l-a învăţat aşa?
– Domnule director, zice mama hotărâtă, de azi înainte aveţi voie să-l bateţi măr. Eu spun aceasta. Nu mai vin niciodată la şcoală să-mi pierd vremea cu trăsnăile lui. Aşa a fost de mic. M-am săturat. Stăpâniţi-l.

M-am temut de vorbele mamei. Directorul se uita râzând la mine, vânturându-şi pumnii prin aer.
Nu i-am dat ocazia să-i folosească!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.

Comments

comments

DISTRIBUIȚI