Încă din toamna anului 1958, când primeam învoire, duminica după masă, fiind doar în anul întâi, grupaţi pe simpatii, mergeam prin Mănăstirea cea vestită a Neamţului muşatin. Doream să nu-mi rămână nimic necunoscut.

Duminica dimineaţa mergeam la Biserică, tot doi câte doi, într-un şirag de mărgele negre, având uniformă şcolară de culoare închisă. Când intram pe sub clopotniţa ctitorită de Alexandru cel Bun, vedeam cum Biserica Sfântul Gheorghe, din incinta generoasă ca spaţiu, se demolează cărămidă cu cărămidă. Mai încolo, în zidul de răsărit al mănăstirii se făcuse o spărtură mare. Mai târziu am înţeles că biserica mult mai nouă – de prin secolul al XIX-lea – trebuia să-şi mute locul.

Ctitorul, se vede, n-a ales tocmai bine spaţiul potrivit. Nu se putea admite în vederile Mitropolitului Iustin al Moldovei şi Sucevei, o alăturare a celor două secole: al XIV-lea şi al XIX-lea. Diferenţa de stil şi valoare era prea mare. Şi aşa, după câţiva ani, am intrat cu sfială în biserica „plimbată” câţiva zeci de metri, care acum stătea între zidurile cetăţii, prinsă ca-ntr-un cleşte.

Odată cu „împingerea” Bisericii Sfântul Gheorghe în zidul voievodal al Mănăstirii nemţene, toate mormintele au luat drumul Cimitirului Bogoslov, loc aşezat spre răsărit, în afara incintei monahale.

Înainte de a fi strămutate mormintele, mă duceam de unul singur să mă uit cine sunt cei înmormântaţi pe lângă biserica ce se demola de zor. Pe una dintre crucile de marmură am văzut imaginea, în relief, a unei fete, sculptată de o mână măiastră. Era de o mare frumuseţe. Se vedea că a murit de tânără. Părul ondulat se cobora pe umeri în valuri.

Curiozitatea de copil mă ducea mereu să văd, dacă atunci când va fi scos sicriul din pământ, imaginea de pe cruce este asemănătoare cu fata din mormânt. Mintea mă făcea să gândesc la o nostimadă: baba în mormânt, iar fata pe cruce!

Iscoditor cum eram atunci, nu m-am lăsat. Tot trecând pe lângă mormintele care dispăreau, unul câte unul, am auzit un lucrător zicând:

– Mâine vom muta mormântul cu fata frumoasă. A doua zi, după cursuri, am mers cu paşi repezi spre mănăstire. Când am ajuns, deja scoseseră grilajul de fier cu lampadar frumos ce atârna în stare de veghe deasupra bogatului mormânt. Am fost de faţă când au ridicat piatra, tot de marmură, împodobită cu flori şi inscripţie. Dintr-o dată aud pe unul dintre lucrători:

– Măi, măi, dar bogaţi au mai fost părinţii fetei! Uşurel, cu multă grijă au scos sicriul de plumb şi l-au aşezat la suprafaţă. În sicriu se odihnea de peste o sută de ani fata a cărei imagine era exact ca şi aceea sculptată pe cruce. Nu a avut şansa să ajungă babă, cum gândeam eu. Fata a fost foarte tânără. Părul se revărsa în valuri, aşezat pe pieptul împodobit cu un veşmânt ţesut din borangic şi fir de aur. Era un mormânt care adăpostea o făptură princiară.

Totul era pregătit pentru mutarea osemintelor, iar stareţul mănăstirii, Dionisie Velea, a rânduit să se tragă clopotele. Era pentru prima oară când urcam în clopotniţa uriaşă a Mănăstirii Neamţ. Scara din piatră era în spirală. Ajunşi sus, s-a început trasul clopotelor după un tipic special, de la cele mai mici până la cel mai mare.

Sunetele se îngânau unele cu altele într-o armonie perfectă, luându-şi zborul spre înaltul cerului. Clopotul cel mare, cântărind multe tone, avea un sunet puternic. Vibra întreaga clopotniţă cu pământ cu tot.
Cei doi călugări care trăgeau cu putere la clopot, ţinându-se de funii erau ridicaţi la câţiva metri de la pământ. Priveam înmărmurit.

A fost pentru prima şi ultima oară când vedeam un astfel de mod de a se trage clopotele.

Comments

comments