Eveniment de excepție realizat de Școala Populară Pitești la Muzeul Satului, la împlinirea a 86 de ani de la înființare

Să nu confundăm șezătoarea cu un atelier de cusut ii! Acesta a fost mesajul nostru la evenimentul organizat astăzi, 18 mai, de Consiliul Județean Argeș la #MuzeulSatului în semn de prețuire pentru activitatea acestei instituții la aniversarea a 86 de ani de la înființare.

Copiii din Secția externă de Țesut-Cusut de la Bogați, coordonată de Flory Buia, au făcut ateliere demonstrative, arătându-și îndemânarea la războiul de țesut și la războiul de bete, tinerii din Secția externă de Dansuri populare Boteni, coordonată de Dorin Vizitiu, i-au încântat pe vizitatorii muzeului cu cântece și jocuri de pe Valea Argeșelului, iar tinerii din Centrul de zi Găvana au cântat, împreună cu instructorul lor Nae Dulescu, hore din caval și fluier. Elevele profesoarei Mihaela Chirițescu au interpretat frumoase cântece zona Argeșului și Mușcelului, iar tanti Viorica Olivotto din Nucșoara și-a donat furca de tors Muzeului Satului” a anunțat Elena Iagăr, directoarea Școlii Populare de arte și Meserii Pitești.

Degustarea de vinuri de Ștefănești și produse tradiționale a fost un moment apreciat îndeosebi de vizitatorii străini, care au descoperit, cu această ocazie, pâinea-n țest, brânzeturile și cârnații de casă și zacusca și magiunul de Topoloveni.

Dar să ne reamintim ce înseamnă, de fapt, o șezătoare!
Într-o lume mult mai puțin permisivă decât cea în care trăim astăzi, șezătoarea era un prilej pentru tineri să se cunoască, să se apropie și chiar să-și găsească perechea.
În lumea satului românesc era considerată o totală necuviință abordarea unei fete pe uliță sau în alte împrejurări în afara unei șezători sau a unui eveniment la care să nu fie de față și bătrâni. Un astfel de gest necugetat ar fi atras mânia tatălui pentru că sugera nu doar o lipsă de respect pentru fata, a cărei reputație era pătată, dar și pentru neamul acesteia.
Câșlegile sunt perioade de timp dintre două posturi ortodoxe. Cele mai importante câșlegi de peste an erau cele de iarnă sau ale Crăciunului și erau cuprinse între Crăciun și începutul postului Paștelui, mai exact până în antepenultima săptămână de dulce de după Crăciun când începeau Cârnelegile. Etimologia celor două cuvinte arată de o manieră concludentă latinizarea acestui popor și cum, limba coloniștilor romani, a fost adoptată de strămoșii noștri. Termenul „Câșlegi” își are originea în latinescul caseum ligat care se traduce, aproximativ, prin leagă cașul sau lasă cașul, iar „Cârnelegi” prin carnem ligat, leagă carne.
În această perioadă de frupt (de dulce) se derulau o serie de sărbători populare și creștine, cu înțelesuri profunde, în care tinerii puteau să se întâlnească la șezători sau să se căsătorească.
Petrecerile și distracțiile din dulcele Crăciunului, în special șezătorile și horele, erau încurajate și aveau întotdeauna binecuvântarea preoților și a bătrânilor satului. Pentru fetele de măritat și flăcăii de horă, șezătoarea, era așteptată cu emoție și bucurie pentru că acum feciorii aveau ocazia să intre în vorbă cu fetele pe care le plăceau, iar fetele, la rândul lor, sperau ca băieții cărora le trimiseră ocheade să le facă întrebare.
În lumea satului românesc era considerată o totală necuviință abordarea unei fete pe uliță sau în alte împrejurări în afara unei șezători sau a unui eveniment la care să nu fie de față și bătrâni. Un astfel de gest necugetat ar fi atras mânia tatălui pentru că sugera nu doar o lipsă de respect pentru fata, a cărui reputație era pătată, dar și pentru neamul acesteia.
Acest gen de întâlniri, între tineri, aveau loc, de regulă, iarna, în câșlegi, la gura sobei când toate muncile agricole se terminaseră iar hambarele erau pline. La șezătoare, organizată de câte un gospodar mai înstărit sau, după caz, de o femeie văduvă, nu veneau toți tinerii satului ci doar cei din acea parte sau cătun, mai rar fiind acceptați cei din alt colț al așezării. Nu exista o regulă strictă privind prezența tinerilor, gazda putea accepta un flăcău din alt cătun (niciodată din alt sat), dacă se arăta interesat de o fată și, bineînțeles, dacă ea dădea acceptul gazdei să poată intra. Fetele nu participau decât la șezătoarea din partea lor de sat pentru că, de obicei, ele erau cele care vorbeau pentru organizarea acesteia.
Clăcile erau tot adunări sătești, dar difereau total de aspectul tineresc al șezătorilor, la acestea purtând participa oricine voia, și se executa o muncă de care gazda avea nevoie, cel mai adesea curățatul semințelor pentru ulei, spartul nucilor și depănușatul porumbului. Îndeobște în timpul clăcilor gazda plătea lăutari pentru deliciul clăcașilor.
Șezătoarea era diferită de alte moduri rurale de socializare, avea un caracter intim, chiar erotic, fetele și feciorii așteptau cu sufletul la gură ca o un gospodar din sat, cel puțin cu statutul de mijlocaș, să anunțe acest lucru. La aceasta participau, drept gazde, doar bătrânele casei, niciodată bărbații însurați sau femeile măritate ori văduve; lucru nedemn și de mare rușine pentru ei era dacă se afișau într-un asemenea loc, șezătoarea fiind un eveniment dedicat în întregime tinerilor care doreau să se căsătorească.
Trebuie menționat că șezătorile erau vorbite de fete, ele mergeau la gazdă, femeia cea mai vârstnică din casă, și stabileau, împreună, desfășurarea acestora. Putea fi în orice zi a săptămânii cu excepția zilelor de miercuri și vineri (zile de post) dar, de obicei, după cum era înțelegerea, trei seri pe săptămâna. Cea care negocia cu gazda era fata ai cărui părinți erau cei mai înstăriți.
Negocierea consta în faptul că fetele trebuiau să o ajute pe gazdă, cel mai adesea o femeie bătrână singură sau văduvă, la diferite munci în gospodărie sau să aducă diferite produse. Practic, șezătoarea, era un eveniment organizat în exclusivitate de fete, iar flăcăii, care nu erau niciodată invitați, erau doar simpli participanți. La șezătoare veneau, cel mult, 15-20 de fete, iar fiecare spera ca feciorul pe care îl aveau la inimă, să apară acolo. De obicei fetele trimiteau vorbă că se organizează șezătoare pentru ca respectivul flăcău să afle, dar niciodată nu era invitat în mod direct, acest lucru fiind sub demnitatea fetei.
Șezătoarea începea odată cu apusul soarelui și se termina, aproximativ, cu o oră înainte de miezul nopții, pentru că a doua zi era de lucru în gospodărie. Chiar dacă era organizată sâmbăta și a doua zi era duminică, fetele trebuiau să se trezească foarte devreme pentru muncile curente, în special cele dedicate animalelor (hrănit, adăpat, muls, curățat, pus straturi de paie etc.).
În seara „socotită” pentru începerea șezătorii, fetele își puneau hainele de sărbătoare (iile cusute cu un an înainte, între Crăciun și Paști), își luau un caier mare de lână, furca de tors pentru șezătoare, de obicei o furcă cu aripi frumos ornamentată, și plecau, în grup, spre locul stabilit. În camera mare, pe lavițe pe care așezase cuverturi, gazda pregătise locul fiecărei fete, cea care era mai înstărită și purtase discuțiile îl avea pe cel mai de frunte, lângă vatră, aproape de locul gazdei.
Fata cu cea mai mare cinste, căreia toate îi arătau respect, era cea mai bună secerătoare din sat care, în luna iunie, purtase „cununa grâului”. Și în acest caz părinții fetei trebuia să aibă statul de înstăriți sau, cel puțin, de mijlocași. Fetele sărace nu aveau acest statut, pentru că, de regulă, părinții lor nu aveau avere și, implicit, nu puteau secera pe pământul lor.
Odată începută șezătoarea, fetele porneau caierul vorbind între ele, iar cea care era cunoscută că se pricepe la cântat era invitată să facă acest lucru. Discuțiile, cântatul, torsul rapid erau mijloace de a-și ascunde emoțiile și bătăile inimii, pentru că, de acum, fiecare dintre ele, priveau cu înfrigurare spre ușă, sperând să-l vadă pe cel căruia îi trimisese vorbă.
Când flăcăii soseau, aceștia erau îmbiați de gazdă cu câte un păhărel de țuică, dar obiceiul spunea că trebuie să-l refuze cu politețe. Flăcăul care era în vorbă cu o fată se așeza lângă ea și începeau o conversație despre o eventuală căsătorie. Dacă între ei se înfiripa o iubire, iar fata avea convingerea că băiatul îi vorbise părinților despre ea, cu gând de căsătorie, atunci fata stătea și torcea pe genunchii acestuia, în văzul tuturor, în fiecare seară din câșlegi, cât durau șezătorile. Dacă vorba lor se strica, nu era cu supărare pentru nimeni, fata continua să toarcă singură până când alt flăcău se așeza lângă ea. Dacă nu-l plăcea, îi dădea de înțeles acest lucru răspunzându-i evaziv la întrebări. Băiatul pleca și se așeza lângă altă fată în speranța că una din ele avea să-i accepte conversația, iar după câteva săptămâni de șezători să toarcă pe genunchii lui.
Șezătorile nu erau doar întâlniri romantice, tineri se „segregau” pe statut social. Foarte rar se întâmpla ca un flăcău înstărit să se așeze lângă o fată săracă, oricât de frumoasă și harnică ar fi fost. Părinții băiatului nu și-ar fi dat vreodată consimțământul la o astfel de căsătorie în care fata nu aducea o zestre însemnată pentru sporirea averii familiei. Căsătoria dintre un înstărit și o săracă însemna risipirea averilor. Băiatul voia să știe, în urma conversației, cam ce zestre avea să primească chiar dacă, de multe ori, acest lucru era făcut public de mama fetei. Dacă un băiat mai sărac se așeza lângă o fată înstărită, sperând la o căsătorie și la sporirea averi, ea, de regulă, îl respingea, știind că părinții nu vor accepta o asemenea legătură. O căsătorie făcută fără acceptul părinților era aproape imposibilă pentru că toate proprietățile (pământuri, podgorii, livezi, vite etc.) erau averea exclusivă a tatălui și doar el decidea cât se cuvine moștenire fiecărui urmaș.
Pe toată perioada câșlegilor, cât se de desfășurau șezătorile, tinerii se apropiau foarte mult sufletește unul de altul, iar fata, dacă torcea pe genunchii băiatului în tot acest timp, însemna că era aproape de momentul căsătoriei. Punctul culminant al șezătorilor erau cârnelegile pentru că se apropia postul Paștelui, iar lucrurile trebuiau să se lămurească înainte de a se intra în post când orice întâlniri și distracții încetau. În una din aceste zile flăcăul trebuia să o scoată în tindă pe fata care pe parcursul șezătorilor stătuse pe genunchii lor. Acest gest spunea că logodna avea să se facă în dulcele următor nemaifiind nici o îndoială că cei doi aveau să se căsătorească. Vestea, că doi tineri ieșiseră în tindă, se răspândea cu repeziciune în tor satul, gospodarii știind că după Paște urma nunta.
Ieșitul în tindă era un demers pe care flăcăul și fata, ce urmau să se căsătorească, trebuiau să-l gândească cu mare atenție pentru că o fată scoasă în tindă în văzul tuturor, era privită, ca o nevastă a celui ce făcuse acest gest. Însemna că lucrurile erau deja stabilite, părinții lor știau ce averi primesc fiecare (chiar dacă, poate, nu vorbiseră personal unii cu ceilalți). O răzgândirea a unuia dintre ei, în privința căsătoriei, după ce petrecuseră ore în șir în întunericul tindei, era privită ca un afront din partea familiei celuilalt, iar, în cazul fetei, acestea rămânea cu reputația pătată.
Odată, ieșiți în tindă, din mijlocul șezătorii, ei stăteau acolo, în întuneric, ore în șir fără ca cineva să-i deranjeze, fiind o cutumă a satului, de care toți știau, că era pasul firesc al unei cereri în căsătoriei.
În situațiile când se întâmpla ca părinții să nu fie de acord cu căsătoria (fata sau băiatul neavând același statut social sau existau dușmănii vechi între familii), dar tinerii ieșiseră în tindă atunci fata (de obicei familia ei cea era cea înstărită) făcea un lucru extrem: rupea furca de tors în fața tatălui. Acest gest, simbolic, îi spunea capului familiei că rămăsese însărcinată iar căsătoria, vrând-nevrând, trebuia să aibă loc și trebuia să se înțeleagă cu părinții băiatului.
Cele două perioade din dulcele Crăciunului, Câșlegile și Cârnelegile, erau cu atât mai importante cu cât era spațiul, plin de romantism și bună cuviință, al șezătorilor românești, unde se torcea, se înfiripau iubiri, și se formau viitoarele familii, temelii trainice ale comunității, dar unde, mai ales, se spuneau povești.
Aceste povești fascinante se aud și astăzi, dar glasul lor, venit din colbul trecutului, este din ce în ce mai stins, acoperit fiind de tumultul lumii moderne și a pierderii, de către societate, a unui lucru esențial și omniprezent în spațiul arhaic al satului românesc – buna cuviință.
Bibliografie:
1. Ion Agârbiceanu, Strigoiul, Editura Minerva, București, 1945.
2. Ion Ghinoiu, Lumea de aici și lumea de dincolo, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.
3. Idem, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997.
4. Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român, Câșlegile de iarnă, vol. I, București, 2008.
5. Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.
6. Dumitru Stăniloaie, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Editura Basilica, București, 2008.

Text îngrijit de dr. Ion Tița-Nicolescu, cercetător științific III – Muzeul Golești

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here