Trecu-au anii și noi odată cu ei. Așa am simțit în ziua de sâmbătă, 6 mai 2023, când după 32 de ani de la terminarea gimnaziului m-am reîntors la origini, la locul formării mele inițiale – Școala Gimnazială Leicești (Coșești-Argeș). Școala se schimbă, este ceva normal și firesc, nu mai arată la fel, dar tu pe dinăuntru ești parcă aceeași copil timid și cu emoții. Mă reîntorc mental în anii de odinioară, mi se topește inima de bucurie revăzându-mi prietenii și ți se pare ireal că poți vorbi azi, lejer, cu profesorii de care ți-era frică acum mai bine de 30 de ani.
Clasa noastră (fostul laborator de biologie) are acum bănci individuale, icoană și tablă inteligentă. Pe vremuri trona deasupra tablei negre tabloul tovarășului, și niscai citate din cel mai iubit fiu. Nu avea nimeni haine de fițe pentru că toți eram egali. Curtea școlii e mai atractivă parcă astăzi, dar nu pot uita de desenele făcute pe nisip cu băţul de textolid, alături de domnul profesor de matematică Ioniță, când ne explica câte o problemă neînțeleasă. Terenul de fotbal din spate parcă a rămas încremenit în timp. Mogâldețele de iarbă l-au năpădit, semn că nu mai este la fel de uzitat ca “pe vremuri”! Betonul crăpat al tribunelor stă și astăzi mărturie pentru miile de ore petrecute acolo. Atelierul cu strungurile sale pe care le vizitam din când în când și ne mai jucam s-a transformat în sală de clasă.
Întâlnirea de 32 de ani de la terminarea gimnaziului se dovedește curând poate cea mai frumoasă zi de școală. După ce am scăpat de emoțiile revederii cu colegii și domnii profesori m-a surprins catalogul. Îl zăresc pe domnul diriginte Dorel Iordăchescu venind cu el la subraț, ca pe vremuri, și mă uit în el ca datornicul în registrele băncii. Îl deschid la fila mea, poziția 19, și îmi privesc notele. Imagini mai clare, sau frânturi din lecții mi se succed cu repeziciune. Mazilescu, nu uita, mă atenționa profesoara de geografie, domnișoara Nușa Matei, că grupa Carpaților Orientali se împarte în trei. Prima grupă se termină la Obcina Mestecăniș – Câmpulung Moldovenesc. Cum să uit! Întotdeauna asociam acest oraș moldovenesc cu Câmpulungul de Muscel, spațiul istoric și prima capitală domnească a Țării Românești, locul unde pașii m-au purtat, după gimnaziu, la cel mai de renume liceu (astăzi Colegiul Național Pedagogic “Carol I”) pentru a deveni învățător.
Îi revăd în fața mea pe aproape toți profesorii anilor respectivi. Domnii prof. Gheorghe Moise și Maria Georgescu, directorii instituției de atunci, oameni cu certe calități pedagogice și oratorice, pe care nici astăzi nu și le-au pierdut. Orele de chimie și limba română pe care domniile lor ni le predau erau adevărate repere și surse informaționale de calitate.
Toți profesorii au fost speciali, dar domnul diriginte și-a pus cu adevărat amprenta. Materia domniei sale, biologia, a fost poate una dintre cele mai îndrăgite. Nu o să uit orele de disecție, cum ne trimitea să mergem după broaște pe malul râului, cum ne sfătuia să realizăm ierbarul și insectarul. Cum să uităm scrisoarea pe care i-am trimis-o când ne doream să jucăm fotbal cu o altă echipă, dintr-o altă școală vecină. Amintiri care astăzi mi se succed cu repeziciune. Frânturi de viață!
Rând pe rând ne spunem toți poveștile. Majoritatea am rămas aici și am încercat să facem ce ne-a stat în puteri ca să reușim.
La 47 de ani de viețuire povestea standard e cam așa: am terminat/sau nu facultatea, m-am angajat/am o firmă, m-am măritat/însurat/, am făcut/sau nu un copil, doi, am un câine, o pisică etc. Unii sunt profesori, alții doctori, antreprenori, contabili, muncitori. Cert este că toți sunt oameni realizați care fac cinste comunității.
Timpul trece pe negândite, ne simțim incredibil de bine, de tineri, de neschimbați. În fond toți arătăm la fel, chiar dacă mai degrabă la fel ca părinții noștri de acum mai bine de 30 de ani, dar suntem tot noi, cei care ne-am luptat cu mulți pe același loc la orice școală, ne-am tachinat, ne-am făcut glume mai bune sau mai proaste. Acum ne amintim și noi ce stupide au fost toate acestea, dar tot amuzante ne par, ne-am iubit, poate, ne-am promis să nu ne uităm, poate nici nu ne-am uitat, am fost ca frații, uneori vitregi, dar în final uite că tot ca o familie ne simțim, chiar și așa reuniți rar, la masa de Crăciun.
Ne despărțim greu, cu promisiunea că de acum o s-o facem mai des, să nu mai treacă alți 30 de ani, deși e clar că dacă n-am plecat până acum, tot aici o să ne găsească și aniversarea de 60 de ani. În fond, unde să mai plecăm? Poate cel mult în vizită la băiat sau la fată, mândri de ei pentru că în sfârșit, mai mult decât noi, ei sunt cetățeni ai lumii. O lume pe care am încercat și noi, ca și cei dinaintea noastră, s-o facem mai bună.
