Dr. Sorin Mazilescu: Dascălul – secvența a societății românești

1,497 views

Ce frumos se vorbește despre dascăli! Câte laude venite din toate părțile la câștigarea unor concursuri, olimpiade școlare etc! Dar mișcătoarele cărări ale tranziției cu suișuri și coborâșuri ne face să-­i uităm mai mereu pe dascali. Pe aceia care sunt cu adevărat, sarea pământului, mâna care încolțește în mințile pline de seve fecunde ale tinerilor.

Se spune că marea majoritate a tinerilor iau forma și asemănarea dascălului. În chip­ul dascălului de astăzi se oglindește chipul proteic al vremurilor. Baza națiunii s-a zidit pe umerii dascălilor și a preoților. Truda lor jertfel­nică, de păstori care au trecut prin urgia istoriei, s-a pus în slujba unui vis: ridicarea din neant și luminarea celor mulți la jarul pâlpâitor al științei de carte.

Afectată de o criză adâncă, societatea a trait o dată cu intrarea într-un nouă eră a biografiei sale, revelația sensului pragmatic al existenței, fundamentale pe principii noi. Deodată a înțeles, raportată la date obiec­tive, că, în lupta pentru subzistentă ori, mai departe, pentru prosperitate, rolul școlii este neînsemnat.

Numele dascalilor se împletește în cur­gerea sinuoasă a timpului, cu destinul. Titlul de dascăl a crescut impetuos în conștiința nației, oglindit in ea ca un blazon. Culmea gloriei a atins-o între cele cele două războaie mondiale, în vremea îngăduitoare a înfloririi. Dascălul interbelic a cunoscut toate onorurile și s-a bucurat de creditul deplin al societății. O societate construită pe temelia principiilor etice, având drept coloană vertebrală o solidă ierarhie axiolo­gică.

Astazi se impune ca dascalul și implicit școala, să devină o prioritate națională. Ea, școala, a fost impinsă progresiv spre mar­ginea lumii românești de astazi. În sistemul autohton de valori ea s-a situat pe unul din­tre ultimele locuri, alături de lucrurile mai putin importante, facultative. Școala este ca un copil sarac al unei mame binevoitoare, dar neputincioase, care ramâne mereu la coadă și ia ce mai apucă din sacul peticit.

Cumpănă timpului, scârțâind și trosnind, s-a înclinat amenințător, cursul existentei, abatut de instanțe obscure, a luat-o razna și altă făină a început să se macine la moara istoriei.
Meseria de dascal, alaturi de altele, s-a înscris pe o pantă perfidă, începand a aluneca progresiv spre zonele medii și joase ale ierarhiei. Ne mai miram și chiar între­băm cum mai ies generații de copii bine pregătiți din mâinile dascălilor în condițiile actuale? Ies pentru că dascălul adevarat nu și-a pierdut conștiința, nu a uitat pentru ce a fost instruit, care i-a fost menirea lui în viata. Dar, societatea de astazi face ca sluji­torul catedrei să fie detronat progresiv din înalta-i condiție și transformat o dată cu mulți alții, în slujbaș obedient al sistemului, în tribună a învățăturilor oficiale, găunoase și inestimabile.
Este adevărat, săracia ne-a adus în această fază, în această realitate implacabilă care subminează visul devenirii spirituale. În prezent, școala înseamna pentru multi, sacrificiu, care reclamă dramuirea exactă a bugetului familial subțire.

Aventura fascinantă a educației nu mai este oricui accesibilă. Când viața se zguduie din temelii, nazuință spre condiția elevată a educației pare un act temerar.

După schimbarea din decembrie ’89 s-a început o reabilitare treptată a întregii obști, iar revenirea acesteia la matca firescului a putut alcătui cadrul recuperării complexe a dascalului.
Au început să mijeasca zorii noi ai spe­ranței, născuți din credința că procesul istoric nefast al declinului, trebuie să ia sfârșit. Dar, nădejde deșartă! Fenomenul degradării educației a continuat, în răspar cu mersul temerar al societății, spre zări tri­umfătoare. Eliberat din chingile ideologiei și ale dogmelor otrăvite, dascălul național si-a recuperat formal libertatea, dar nu a ajuns sa o experimenteze deplin.

Dascălul român de azi, încercat de sirenele emancipate, rămâne, circumscris determinărilor tranziției, robit unei condiții confuze. Sărac lipit, cu orizonturi cenzurate de neputințe terestre, dascălul se zbate să se sustragă declinului ontologic.

Imaginea dascălului, deformată în bizare reprezentari tranzitorii, după o estetică a hazardului, năzuieste a fi arbitrată. Pe ruinele celei vechi nu s-a construit nimic. Renașterea așteptată întârzie.

În folclorul nostru există „o poveste” despre înnoirea timpului, numită „bătutul mărgicii”. Primavara, într-un loc anume se adună toți șerpii din lume unde se luptă aprig. După luptă, datorită efortului, rămâne o spumă din care se întrupează o margică, o piatra prețioasă. Șarpele care apuca să o înghită se transformă în balaur și se urcă la ceruri, purtând ploile. Ploile, mănoase, aducătoare de recolte bogate.
Admițând că înnoirea timpului școlii va fi mănoasă, nu ne rămâne decât să vedem și cu ce va fi el umplut mai departe.

Dr. SORIN MAZILESCU

Comments

comments