Doliu în justiţia argeşeană. A murit judecătorul Marius Dumitrescu

„Sunt cumplit de trist. Azi mi-a murit un om foarte drag. De care am fost legat și ca om de drept, și ca poet. Acest om a avut puterea de a rămâne om până la capăt. Restul e poezie. Odihnește-te în pace, Marius Dumitrescu! Fie-ți visarea ușoară”, a scris avocatul Florentin Sorescu pe pagina sa de Facebook.

La începutul acestei săptămânii, președintele României, Klaus Iohannis, semnase decretele de eliberarea din funcție, prin pensionare, în cazul a 12 judecători. Printre aceștia se număra şi Marius Dumitrescu.

În vârstă de doar 59 de ani, judecătorul Marius Dumitrescu s-a stins din viaţă într-un spital din Bucureşti, într-o zi de marţi, 13, după o intervenţie chirurgicală la inimă.

A fost un om apreciat atât de breasla profesională, cât și de cei din lumea poeziei.

Prolog la manualul de strategie militară pentru războiul nevăzut. Cronică la cartea „Răutatea unui parfum” de Marius Dumitrescu, editura Brumar, Timișoara, 2018 de Romeo Aurelian Ilie:

Grație volumelor sale precedente, „Tâlharul cel bun”, „Târziu dar neînserat” și „Cu orbul ochilor”, Marius Dumitrescu s-a impus în peisajul poeziei românești contemporane ca un autor de poezie religioasă. Drept pentru care, noua sa apariție editorială, volumul „Răutatea unui parfum” (editura Brumar, 2018) este cel puțin un prilej de uimire pentru cititorii săi frecvenți.

Pentru că, de data aceasta, poetul se desprinde, cel puțin în vers, de stilul care l-a consacrat. Aș fi fost tentat, recunosc, să spun că se desprinde chiar de Dumnezeu. Dar ar fi fost o mare greșeală. Pentru că, la Marius Dumitrescu, chiar și când nu este invocat, chiar și când nu este prezent în text, sau mai bine spus în literă, Dumnezeu nu încetează să troneze ocrotitor asupra poeziei sale. Dar, așa cum se va vedea și în cartea aceasta, El își asumă statutul acelui Dumnezeu absent, ce lasă infinit loc de manevră libertății omului. Pentru că, în fond, poemele adunate în volumul de față stau tocmai sub umbrela acestei idei filosofice ce a surescitat de veacuri mințile mai mult sau mai puțin luminoase: libertatea omului de a nu-l vedea pe Dumnezeu.

Volumul „Răutatea unui parfum”, purtând, iată, un titlu cel puțin derutant, este compus din trei cicluri poetice: „Portret de insomnie”, „Depărtarea ca bun comun” și „Trezirea la vis”. Fiecare dintre acestea se constituie, la nivel ideatic, în trepte ale căutării luminii refuzate.

Iau această zi de noiembrie

„Iau această zi de noiembrie
ca pe o afacere personală.
stă să ningă până şi
pe albul colii de scris.
cerul e atât de coborât,
că atinge literele
pe care tocmai le scriu.
învineţite de frig,
cuvintele se aştern
ca o chiciură
peste culorile grav bolnave
şi arterele norilor
sunt pline de soare îngheţat.
lumina tulbure
dă buzna peste mine.
e prea frig în poem,
e prea multă ceaţă.
sigur o să ningă.”

Au înflorit castanii

„Au înflorit castanii
Pe strada tribunalului
Cu oasele pline de ceaţă.
Alerg pe drumul cel fără întoarcere al căderii
Până când, înspăimântat de ceaţa din oase
Şi de floarea castanilor,
Mă abat, inutil, prin centrul oraşului,
Fugărind ecouri transparente
Şi un vis fericit.
Ai zice că sunt hingherul
Care fugăreşte fantomele
Nenăscuţilor câini.”

Nu ştiu de ce ţin minte

„Nu ştiu de ce ţin minte
c-am găsit-o pe ea
la ieşirea dintr-un vis
deşi e limpede că am văzut-o
prima dată
la scara blocului.

atunci mi s-a părut frumoasă,
acum nu mai sunt sigur.
poate că sufletul meu
aproape orb, o văzuse vag,
în oglinzile sângelui.
poate că pluteam în derivă
(şi urmează, iubit cetitor,
un loc de-a dreptul comun
care, însă, mă exprimă fidel
pe mine, aşa cum eram)
abandonat într-un anotimp
cu oase amare
singurătate numit sau toamnă.

În fine, ceea ce mai ştiu acum
e că nopţile de atunci
înjunghiate de faruri
mi-au dezvăluit că trăiam
într-o lume de mucava.
marioneta de mine,
cu marioneta de ea.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.