Biruiți de păcatul întristărilor simțim în jurul nostru, ori între noi, nefericite pricini: așteptări zădărnicite, promisiuni înșelate, încredințări uitate. Vedem cum ne asuprim unii pe alții fără putința de a ne ierta, fără dorința de a ști ce anume îi frământă pe ceilalți. Viața este un teribil examen de conștiință, o punte a suspinelor, un dor după veșnicia rămasă în frământarea unui timp biciuit de vanități, bântuit de orgolii. Să vezi cu adevărat chipul cel dinlăuntru al fiecăruia e mare minune! Să simți durerile toate, și lipsurile, și suferințele, bolile, necazurile, nedreptățile, răutățile sau dimpotrivă, să ai ochii deschiși spre a vedea partea cea bună a lumii, și să o înțelegi totodată, poate fi afară din cale de ostenitor.

Numai Dumnezeu, Cel care ține în cuprinderea Sa Adevărul întregii lumi, știe toate, dar voind a ne aduce și pe noi la cercetarea de sine, cheamă adâncurile firii la judecata cea de apoi. În așteptarea acestui hotar, morții și viii suspină, inimile freamătă doruri – sau nefiresc – înnoadă temeri și nesfârșite socotințe ori nesocotințe. Timpul acestei prefaceri se mută în veșnicii. Luăm cu noi dezamăgirile, visele ori așteptările și le sortim neîmpăcatei nașteri de Sus, flămândă, obosită, vlăguită de întrebări, amuțită sub povara copleșitoare a oricărui răspuns descoperit acolo din slavă în slavă. Caruselul de neoprit al veacului poartă nemilos blestemul îngrijorărilor în vârtejul cel chinuit al zilei de azi. Toată trecerea se deslușește a fi o fărâmă din amintirea clipei de ieri, un strop de vis despre clipa de mâine.

Oamenii vin și pleacă, se nasc și mor luând asupra lor aceleași poveri ce nu se mai vindecă pe cale. Alergăm încolo și-n coace pentru trebuințe mărunte ori mai puțin mărunte, îngrijorați că ne sfârșim zumzetul. Sufletul pustiit caută loc, precum își caută pasărea cuib, înainte să se fi dus umbrele cele dinspre apus. În toată această zbatere pentru micile temeri, să găsești la inima unui om vreo bucurie nepieritoare pare de neatins. Și totuși, nici o părere greșit plănuită nu va rămâne nerăscumpărată și neîndreptată de Dumnezeu. Din mersul lucrurilor a voit Dumnezeu să văd asemenea bucurie în zborul lăuntric al unui suflet despre care îngerii ar putea povesti îndelung. Știm că fiecare om are astfel de sfetnici care stau pururi înaintea tronului slavei lui Dumnezeu. De aceea spun că rostul îngerilor ar fi acela de a da mărturie. Dar nu numai îngerii, ci chiar și oamenii trebuie să dea mărturie bună despre cele ce văd și despre cele ce înțeleg.

Un om înțelept la chip, neprihănit în privire, trecut de vârsta oricărei tentații, mi-a spus: Părinte, am venit înaintea lui Dumnezeu să-I mulțumesc și să-i cer iertare ! Viața mea atârnă de viața lui Dumnezeu așa precum ar fi legată cu un fir subțire de păianjen. În fiecare zi mă umplu și mă golesc, mă umplu și mă golesc de darul lui Dumnezeu ! Mă simt nevrednic și păcătos! Nevrednic pentru acest dar de Sus, și păcătos pentru cât sunt de nevrednic! În Biserică simt cum se roagă o singură inimă ! Numai iubirea lui Dumnezeu mai poate vindeca inima aceasta rănită a lumii!  În fața unei asemenea mărturisiri rămâi fără glas. Știu că rugăciunea mea de toată ziua e doar o rugăciune de cerere. Înțeleg acum ce trebuie să cer: trebuie doar să cer iertare și atât!
Mulțumesc acestui om că mi-a deschis inima! L-a trimis un înger!
Preot Lucian Grigore (sursa: www.interregnum.ro)

 

Comments

comments

DISTRIBUIȚI