Mă bucur de vreo 12 ani de prietenia lui Gheorghe Zamfir (să îi spunem pe nume, nu suportă să i se spună maestre, așa i se spunea când avea 25 de ani), astfel încât am fost cel care l-a sunat să-l rog să cânte la înmormântarea lui Nicolae Dobrin, din 29 octombrie 2007.

Altcineva, anteriormente, de la Clubul FC Argeș, invitase taraful „Zece Prăjini” (taraf care s-a și rătăcit prin Pitești, abia de i-am mai găsit pe instrumentiști, m-am trezit că trebuie să am grijă și de ei). Dacă tot se cânta la stadion, cel puțin să-i cânte cel mai bun. Nu știam că se cunosc din copilărie. Inițial, Gheorghe Zamfir, a refuzat, că nu poate, e prea mult.

Apoi m-a sunat să mă întrebe când are loc tristul eveniment. Dar să nu-l punem să vorbească. Așa am aflat că jucase fotbal cu Dobrin, când erau puștani, pe „Maracana”, cum se numea zona vechiului ștrand din Pitești, în perioada în care tatăl său, Tudor Zamfir, lucrase la Pitești. Fusese prieten mai mult cu fratele lui, Mircea Dobrin, Gâscanu era mai mic. Rămăsese că facem un interviu, dar mereu am pus la cale spectacole și alte evenimente…

La stadion, în culise, rezonând cu emoția celor peste 5000 de piteșteni îndurerați veniți să-și ia la revedere de la idolul lor, lui Gheorghe Zamfir i s-a făcut rău. Mi-a spus că are nevoie de un Extraveral. Unde să găsești la tribuna oficială așa ceva?! Nici medicul de la FC Argeș nu avea în trusă.

Am sunat o colegă, Mihaela, știam că are relații pe la farmacii, să obțină o pastilă fără rețetă (a obținut-o, a venit val-vârtej cu un taxi la stadion)… Când a cântat Gheorghe Zamfir, cam un sfert de oră, doine de jale și un sfâșietor „Ave Maria”, jumătate de stadion plângea, jumătate aplauda… (astăzi, 26 august, Nicolae Dobrin ar fi putut împlini 70 de ani…)

Comments

comments