Decretul 410 din anul 1959. Mii de călugări au trebuit să părăsească mănăstirile: bărbaţii până la 55 de ani, iar femeile până la 50 de ani

2,804 views

Decretul 410 din anul 1959 a apărut după ce Hruşciov a vizitat România şi a avut loc marea minune: retragerea trupelor ruseşti de pe teritoriul ţării noastre.

A fost un act deosebit al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş care era un mare strateg. Ei i-au adus şi tot ei i-au scos pe cei care au venit cu tancurile, aducând noua ideologie care avea să cuprindă, ca un cancer uriaş, întreaga Europă de Răsărit.

Ce a însemnat oare Decretul 410 din anul 1959? Mii de călugări au trebuit să părăsească mănăstirile: bărbaţii până la 55 de ani, iar femeile până la 50 de ani. Era repus, după aproape o sută de ani, în lucrare, Decretul lui Cuza prin care secularizaseră averile mănăstireşti. S-a făcut doar o reactualizare.

Tot tineretul părăsea vatra monahală, iar bătrânii şi bătrânele, priveau din pridvorul mănăstirii în bocete, cum pleacă fără întoarcere, puterea mărturisitoare a credinţei în Hristos Domnul!

Multe mănăstiri şi schituri s-au desfiinţat. De lângă satul Cracăul Negru, Schitul Almaş de călugăriţe a devenit parohie, aşa cum au devenit şi mănăstirile argeşene şi muscelene: Negru Vodă din Câmpulung Muscel, Văleni, Cotmeana, Glavacioc, Valea Mănăstirii, Aninoasa, Bascovele, transformându-se, multe dintre ele, în aşezăminte sociale cu handicapaţi care au distrus totul în calea lor.

În octombrie 1959, săpând cartofi în grădina Seminarului Teologic de lângă Mănăstirea Neamţului, văd pe lângă gard trecând un om îmbrăcat civil, cu o bocceluţă în spinare, plângând în hohote. Deodată îl aud:

– Costică, m-au dat afară din mănăstire comuniştii, arză-i-ar focul iadului. N-am decât hainele de pe mine după o muncă de 40 de ani. N-am putut scoate niciun cuvânt. Era călugărul bătrân, cu barba până la brâu, care slujea mănăstirea ca ajutor de econom. Dacă nu mi se adresa trecând pe drum, mergând spre Târgu-Neamţ, pe jos, niciodată nu l-aş fi cunoscut.

Mi-am adus aminte, ceva mai târziu, când am trecut pe la Mănăstirea Dragomirna, cum Miropia Gheorghiu, fosta stareţă de la Schitul Almaş, desfiinţat, îmi povestea plângând despre tragedia îndurată odată cu plecarea în forţă din frumosul schit, unde îmbătrânise deja.

Iar rudenia noastră de la Mănăstirea Văratic, monahia Eufrosina, când a fost scoasă din mănăstire, jelea dimpreună cu suratele sale monahale de vuiau codrii de aramă.
Văzând pe călugărul, acum îmbrăcat civil, părăsind vatra monahală de la Mănăstirea Neamţ, mi-am zis în inima mea: Mă voi face călugăr, ca să împlinesc lipsa celui plecat pe drumul fără întoarcere! Era prima răzvrătire din inima mea împotriva unor rânduieli care zguduiau ţara din temelii.
N-am realizat atunci cât rău se făcea Bisericii străbune!

Când am venit la Seminar, toamna, o scară lungă era pusă până sub streaşina şcolii, la intrarea principală. Un văruitor dădea cu bidineaua peste frontonul pe care scria Seminarul Monahal Superior. Directorul Ioan Ivan împlinea poruncile straşnice. Lucrarea Securităţii şi a samsarilor de la Culte cotropeau totul!

Puţin mai târziu, colegii mei de seminar au dispărut unul câte unul: Iachint Unciuleac, Gherontie Ştefan, Dima Stamate, arhidiaconul Laurenţiu Boran şi alţi mulţi de care nu-mi mai amintesc. De asemenea, profesorii noştri din vatra monahală: Gherasim Cucoşel, Sebastian Barbu-Bucur, Nicodim Grosu, despre care am mai amintit, s-au dus fiecare pe unde a putut, la ascultările ce s-au impus, iar unii au fost trimişi direct la Forţele de Muncă pentru angajare în viaţa civilă, cum a fost şi bietul Sebastian Barbu-Bucur.

Acum se căleau în focul ispitelor şi suferinţelor, cei care se lepădaseră oarecând de lumea care acum îi primea înapoi ca să-i huiduie sau să le fie milă de ei!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.

Comments

comments