Cum trăiau argeşenii acum 100 de ani. Mâncau mămăligă din porumb stricat, beau pe rupte şi dormeau cu animalele în casă

5,914 views

„Igiena ţeranului român. Locuinţa. Îmbrăcămintea şi încălţămintea. Alimentaţiunea în diferite regiuni şi în diferite timpuri ale anului”, lucrare scrisă de dr. Gheorghe Crăiniceanu la 1895 şi premiată de Academia Română, este o inestimabilă sursă de date istorice, dar şi ştiinţifice despre felul în care ţăranii români de acum mai bine de 100 de ani îşi duceau existenţa. Departe de imaginea idilică ce se promovează acum despre satul românesc de odinioară, dr. Căiniceanu înfăţişează, în scrierea sa, o lume destul de murdară şi comportamente deficitare, ce duceau la boli şi moarte prematură.
Datele adunate în scrierea doctorului Crăiniceanu sunt sintetizate pe capitole, de la igiena personală şi a locuinţei, la obiceiurile de consum, despre mâncare şi băutură, dar şi pe regiuni şi judeţe, aşa cum erau ele definite şi delimitate din punct de vedere administrativ în secolul XIX – începutul secolului XX. Din păcate, în multe capitole nu se prea văd mari îmbunătăţiri, nici măcar acum, când am depăşit demult pragul mileniului III.

În Argeş, salubritatea caselor lăsa de dorit. Argeşenii dormeau la un loc cu porcii, viţeii, oile sau cloştile

În capitolul „Locuinţa ţăranului în fiecare judeţ din ţară” autorul menţionează şi zona noastră. „Judeţul Argeş. Salubritatea satelor şi a locuinţelor  în genere lasă foarte mult de dorit. Cea mai mare parte din comune sunt rău întocmite; cele de la munte sunt divisate în cătune risipite pe posiţiuni dificile, iar case isolate se află pe o întindere de 4-5 kilometri depărtare. Curţile sunt cu băligaruri. Cele mai multe din casele ţărăneşti au o construcţiune primitivă, fiind mici, dărăpănate, plouând ntr’însele şi suflând vântul prin toate părţile. Şi cele mai bunicele au o singură cameră sau cel mult au şi o tindă îngustă, în care se află vatra; sunt nevăruite înăuntru şi pe dinafară. În casă ţin şi animale  domestice ca porci, viţei, oi, cloşci, gândaci de mătase etc. Trebuie începută fără întârziere concentrarea mulţimii de cătune (6-7) în comune unice, regulate şi la  linie…

Casele sunt fără paturi, fiind în locul lor nişce laviţe de câte o scândură mai lată; sub acesta se păstrează adeseori dovleci, vase, linguri, vadra de apă de băut cu căuş. Se mai află în casă o culme, care este o prăjină (pălugă) de lemn ce spânzură cu capetele pe două frânghii, şi pe această culme se ţin hainele. Împrejurul casei se mai află câte o pătulă mică şi încă o casă mică de-asupra pământului, numită pivniţă. Arareori vezi coşare pentru vite; pentru omul păzitor de vite este o aşa numită surlă din scânduri aşezate în formă conică…
La munte, mai cu seamă în comunele moştenesci, locuiesc mii de familii câte 8-9 suflete într’un singur bordei…”, notează autorul despre condiţiile de locuit ale ţăranilor argeşeni de acum 100 de ani.

Dr. Crăiniceanu mai menţionează că nu există latrine şi că „igiena locuinţelor va rămâne în veci staţionară fără intervenirea poliţiei, iar plantarea de arbori pe căi publice şi prin curţi trebuesce impusă”.
La acea vreme, problema era „că ţeranul construesce după plan propriu al lui, iar la 1895 se zice că ţeranul nu aşteptă legi sanitare pentru ca să-şi facă o casă mai bună şi fără concursul architectului”.
Menţionând Monitorul Oficial din septembrie 1891, autorul scria că „în plasa Ilfov şi Argeş se vând case de lemn lucrate gata pe 300-500 lei.
„Autorităţile ar trebui să fixeze un timp spre a se aplica disposiţiunile în privinţa locuinţei. Unii locuitori au început a pune la casele lor ferestre mari şi mişcătore, a vărui şi curaţi odăile, de regulă la cele două sărbători mari ale anului.

Şi muscelenii săraci trăiau cu animalele în casă şi dormeau pe rogojini

În ceea ce priveşte Muscelul, autorul scria: „Judeţul Muscel. Multe comune pe văile mai multor râuri şi râuleţe au curente suficiente de vânturi, dar unele, şi mai cu seamă cătunele, sunt în înfundături de vâlcele, unde curenţii lipsesc, şi în apropiere de păduri solul şi atmosfera sunt umede şi razele sorelui mai întrerupte.

Pe plasa Râului Doamnei, locuinţele sunt forte isolate, răspândite pe lângă cursul apelor pe tărâmuri întinse şi în mod neregulat, de bârne de lemn, de cărămidă în paiantă. Cei săraci le fac de nuiele şi le lipesc cu pământ, iar acoperişul e din şiţă. Nu se compun decât cel mult din 2 camere mici, din care una servesce şi  de bucătărie; aici locuiesc 6-8 şi 10 suflete, iar iarna şi viţei, oi, porci, etc.; n’au decât un pat fără saltea, cu o pătură sau rogojină. Tavanul e foarte jos, ferestre mici şi cu tocuri fixe, adeseori în loc de geam hârtie ori ţiplă, sobele cu gura afară, deci nicio ventilaţiune. Obielele şi opincile le usucă pe lângă foc… Locuinţele muntenilor sunt mai igienice ca ale podgorenilor, pentru că au camere mai multe şi mai spaţiose. Iluminatul se face prin lămpi, cu reservoriu de tinichea ori de sticlă; sticlele de lampă fiind însă adeseori sparte, aerul se încarcă cu gazuri vătămătore.”

Printre satele cu locuinţe mai bune erau amintite „Rucărul, Nămăeşti,  Dragoslavele, Valea Mare, Lereşti – Valea – Popi şi câteva comune din plasa Podgoria, cum sunt Leordeni, Ştefănesti, Topoloveni şi Gorganu, iar restul sunt forte rele… „În părţile Câmpulungului este un şir de sate frumoase cu case chipeşe şi îngrijite de ale locuitorilor munteni avuţi, incomparabile cu tristele colonii din câmpie”.

„Copiii, adulţii şi bătrânii umblă pe ger, zăpadă, ploi şi vânt, desculţi sau cu opincile rupte, cu capul gol, numai în cămaşă şi ismene sau cu câte o zeghe zdrenţerosă pe dânşii”

Problemele referitoare la igiena locuinţelor se regăseau, la ţăranii români de la sfârşitul anilor 1800, şi în cazul igienei personale. „Copiii, adulţii şi bătrânii umblă pe ger, zăpadă, ploi şi vânt, desculţi sau cu opincile rupte, cu capul gol, numai în cămaşă şi ismene sau cu câte o zeghe zdrenţerosă pe dânşii. Nu se primenesc decât în zile de sărbătore, când iau o cămaşă şi haină mai bună. Pe bolnav nu-l mută din locul şi ţoalele în cari s’a bolnăvit, un prejudiciu vătămător, de care nu se despart decât cu mari greutăţi”, se arată în lucrare, citând ca sursă Monitorul Oficial din 27 iulie 1888.

Conform autorului, în Argeş, îmbrăcămintea se lucra în familie, dar se dădea destul de mare atenţie materialelor din care era făcută. „În judeţul Argeş îmbrăcămintea se lucreză în familie, afară din bumbac tors, cojoace şi încălţăminte mai de lux; femeile pentru podoaba lor nu cumperă decât mătase colorată şi fluturi pentru flori la cămaşă. La Curtea de Argeş femeile poartă cămaşă sau iie, brâu sau bete, sub care se cobora fota de lână negră cu două vărgi roşi pe margine, cari le îmbrăţişeză corpul pe la spate, având pe dinainte, peste locul lăsat întredeschis de fotă, zevelca ca un şorţ din lână; în cap conciu, acoperit cu maramă, care e din ţesătură subţire de in sau mătase, cu care se acopere capul. Drept pardesiu un capot de lână albă sau negră, numit anteriu. În picioare au pantofi sau cisme roşii şi, în zilele de lucru, opinci. Cumpără numai pălăria sau căciula, cojocul dacă este de blană şi ilic, curea, chimir (sau cingetore, brâu de casă)”, mai notează autorul. Femeile muscelene, mai emancipate, mergeau la târg sau de sărbători cu cisme şi ghete. „Judeţul Muscel. Ţeranul numai cisme cumpărate de a gata, iar opincile şi le face el; femeile portă la târg ghete sau cisme, cele mai betrâne portă opinci. Se ved tineri şi în serbătore cu opinci”.

„Alimentaţiunea” – puţină şi proastă calitativ! Mămăliga, ştirul, podbalul, frunzele de sfeclă şi hrişcă, meniul ţăranului de acum 100 de ani

Dr. Gheorghe Crăiniceanu s-a aplecat şi asupra aspectului pe care l-a denumit „Alimentaţiunea în diferite timpuri ale anului”. Potrivit acestui, hrana era de regulă preparată în casă şi doar pentru o zi, maxim două, nu foloseau aditivi alimentari, grăsimi artificiale, îndulcitori artificiali şi zaharuri rafinate. Însă sărăcia era foarte mare şi oamenii vindeau ce era mai bun, astfel că le rămâneau de mâncat cele mai proaste alimente.

Se mânca mult mai multă mămăligă decât pâine, pentru că era mai uşor de făcut, iar pâinea de grâu era o mâncare mai „aleasă”, rezervată sărbătorilor şi se consumau multe lucruri care astăzi nu se mai consumă: ştir, podbal, frunze de sfeclă, hrişcă, mei, bob, ulei de cânepă, jufă (julfă). Carne se mânca puţină, deoarece ţăranii o vindeau pentru a putea cumpăra lucruri pe care nu le puteau produce în gospodărie. Şi laptele, ouăle sau brânza le vindeau la târg. Nu aveau dulciuri şi de cele mai multe ori se ridicau de la masă când încă le mai era foame. Obezitatea, atât la oameni, dar şi la animalele domestice era necunoscută. Dar acest tip de alimentaţie le strica sănătatea! Dr. Crăiniceanu era îngrijorat de consumul mare de porumb, de multe ori alterat, pentru că era cules prea devreme şi depozitat în condiţii necorespunzătoare, fără a fi bine uscat şi aerisit. Predominanţa porumbului în alimentaţie aducea deficienţe în substanţe nutritive esenţiale, ceea ce afecta sănătatea. Şi alţi medici considerau că era vorba despre un mod de hrănire care dăuna considerabil sănătăţii şi unii îşi exprimau indignarea faţă de ţăranii care refuzau să mănânce mai sănătos, chiar şi atunci când îşi permiteau.

Nici la oraş, oamenii nu mâncau cu mult mai bine decât ţăranii. Ei cumpărau o mare parte din alimente, iar dacă aveau o stare materială modestă, se mulţumeau cu puţină carne alături de alimentele de origine vegetală.
De la Argeş au plecat şi câteva propuneri privind îmbunătăţirea alimentaţiei ţăranilor de acum 100 de ani. „Între propunerile ce s’au făcut pentru ameliorarea hranei ţeranului, vedem că din judeţul Argeş se cere o lege care să oprescă consumarea porumbului stricat, ceea ce se şi face la 1893”.

Argeşenii, recunoscuţi pentru… „abus” de ţuică şi alte băuturi alcoolice

Argeşul şi Muscelul, zone pomicole recunoscute, mai ales în ce priveşte cultura prunului, se remarcau atunci şi prin altceva: consum mai ridicat de… alcool!
„Beuturi şi ape în diferite judeţe. În judeţul Argeş mulţi săteni au livezi de pruni din cari fac ţuică în cazan spre vânzare şi pentru casa lor; de aceea acesta băutură nu se falsifică aci, cel mult dacă i se mai adaoge ceva apă. Vinul la ţară e slab şi mai puţin întrebuinţat decât ţuica, iar rachiul de bucate nu se pomeneşce. De băuturile ce le au ţeranii fac abus înspăimântător.
În Muscel, comparând cantitatea de alcooluri consumate cu numărul locuitorilor, vedem că se consumă pe an un decalitru de locuitor. Băuturi nefalsificate, afară de Vâlcea, Argeş şi Olt, unde basamac nu se bea, mai sunt şi în Vlaşca, Tulcea şi Constanţa”, a fost concluzia tristă a autorului privind consumul de alcool.

Comments

comments