Fiecare dintre noi, în orice responsabilitate am fi pe acest pământ, pe parcursul vieţii şi mai ales după amiaza vârstei, avem dorul ascuns al inimii de a ne osteni pentru desăvârşire. De altfel, scopul nostru este acesta: de a ne pregăti cu grijă pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeul Vieţii, Părintele Luminilor! Nu putem să ne ascundem mereu după deget! Trebuie să ieşim odată în faţă şi să ne luăm la luptă cu noi înşine. S-o rupem hotărât cu trecutul nostru întunecat. A venit vremea să luăm totul sub controlul nostru, cu deosebită atenţie şi fără cruţare. Dar nu numai atât! Trebuie să căutăm un mare doctor al sufletului, precum avem obiceiul — şi este foarte bun — de a căuta pentru tămăduirea trupului pe cel mai bun doctor sau chirurg. Nu este aşa?

Aşadar, pentru tămăduirea sufletului nostru este absolut necesar ca să avem ales, din primăvara vieţii, pe cel mai bun duhovnic. Sigur că este de aşteptat ca toţi preoţii să fie cei mai buni duhovnici, cei mai iscusiţi părinţi, cei mai mari psihologi cu bogate cunoştinţe de biologie, sociologie, teologie şi canoane, o întreagă înţelepciune biblică şi cunoaştere a Sfinţilor Părinţi. Ce să mai spunem despre darul deosebirii duhurilor şi dreapta socotinţă, adică o măsură cuminte în toată această sensibilă lucrare ca fiind cea mai anevoioasă pentru că se lucrează cu sufletul omului, aşa cum, dealtfel se ştie cu prisosinţă aproape de fiecare dintre noi!

De ce trebuie să avem un duhovnic, fiecare în parohie, monahii şi monahiile în mănăstire, preoţii şi arhiereii? Nu este de ajuns de a spune că noi ne ţinem în frâu şi nu mai este nicio primejdie de păcătuire, ci trebuie să avem disponibilitatea sufletească de a ne lua un duhovnic să ne supravegheze, să ne controleze în toate pornirile noastre, adică necesitatea absolută de a ne verifica în ce stadiu suntem cu starea noastră sufletească. Noi avem, uneori sau deseori pornirea de a ne judeca, într-un fel, cu prea mare înţelegere şi bunăvoinţă. Aşadar, n-am putea singuri şti, despre noi înşine stadiul sau urcuşul pe scara îndreptării.

Atunci când noi ne ascundem păcatele noastre înseamnă că suntem de acord cu săvârşirea lor şi este mult mai greu să ne debarasăm de ele. Cel care ne poate ajuta şi este chemat la această terapie duhovnicească este preotul sau arhiereul, duhovnici prin excelenţă.

Când vorbim despre criteriile alegerii duhovnicului ne gândim imediat la bunătate! Ne aducem aminte, desigur, unii dintre noi de Părintele Paisie, despre care Mitropolitul Antonie al Ardealului spunea întru-un medalion:

„Generaţii întregi de călugări şi călugăriţe s-au bucurat de îndrumările lui duhovniceşti. Era înţelept, bun şi iertător! Era plin de har, de o imensă iubire de oameni şi de o căldură a inimii prin care răzbate ca un izvor lin sfinţenia şi înţelegerea pentru toate slăbiciunile omeneşti, pe care le ierta asumându-şi-le şi exprimându-le el, prin post, canon de rugăciune şi nevoinţă jertfitoare … Părintele Paisie chema şi biruia prin bunătate, prin certitudinea pe care o insufla tuturor că îi întâlneşte cu Dumnezeu cel bun şi iubitor. Aşa le înmuia inimile oamenilor şi îi întorcea la Dumnezeu. În ultimii ani parcă rămăsese din el numai sufletul. Se împuţinase la trup, stătea pe marginea patului cu epitrahilul pe piept şi cu o cruce de lemn în mână, şi penitenţii treceau prin faţa lui cu răbdare, unii aşteptându-şi rândul zile şi nopţi întregi. Credincioşii de pe tot cuprinsul ţării, călugări, maici, stareţi, stareţe, episcopi şi mitropoliţi. Dar răbdarea cea mai mare o avea el … Aşadar, după îndeplinirea ritualului cărţii, şi după ce epuiza curăţirea sufletului până în cele mai ascunse cotloane ale lui, începea o lungă litanie pe care îmi pare rău că nu i-a înregistrat-o cineva… Voi reproduce numai câteva din cuvintele începutului, pe care le-am auzit şi eu, cuprins de emoţii şi zdrobit de bunătatea celui ce le rostea:

„Domnul să te ierte. Domnul să te audă. Domnul să te vadă. Domnul să te iubească. Domnul să te însoţească. Domnul să te apere. Domnul să te călăuzească. Domnul să te mângâie. Domnul să te ajute. Domnul să te apere de vrăjmaşi. Domnul să te îmblânzească. Domnul să-ţi moaie inima. Domnul să te facă să nu ţii minte răul. Domnul să te ajute să nu faci rău. Domnul să te ajute să faci binele. Domnul să te facă milostiv. Domnul să-ţi dea putere să ierţi. Domnul să-ţi lumineze mintea ca să înţelegi bunătatea Lui. Domnul să-ţi îndrume paşii pe căile Lui. Domnul să-ţi dea duhul răbdării. Domnul să te ajute să te smereşti. Domnul să te ajute să vezi în alţii partea cea bună. Domnul să te ferească de gândul răzbunării. Domnul să te apere de invidie …

Acestea le ştiu de la mulţi care au trecut pe sub epitrahilul dragostei şi înţelepciunii Părintelui Paisie, omul lui Dumnezeu.“ (Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 262–264).
Am avut marea bucurie, din mila lui Dumnezeu, să stau sub epitrahilul acestui celebru duhovnic, la Schitul Sihla şi să ascult la finalul Spovedaniei, această rugăciune care te umplea de o curată veselie duhovnicească. Te simţeai uşor ca un fulg şi parcă zburai peste munţi. M-aş bucura să mă aştepte la uşa Raiului şi pe mine!

Cred că acestea sunt criteriile după care să ne alegem duhovnicul, Părintele sufletelor noastre!

În ţara noastră există mulţi duhovnici. Cei mai mulţi sunt în parohiile de ţară şi oraş unde-şi fac lucrarea duhovnicească. Episcopul Iosif al Râmnicului şi Argeşului obişnuia ca să nu facă rugăciunea de hirotesie întru duhovnic preoţilor tineri. Trebuia să treacă nişte ani pentru a se căpăta experienţă. Orice preot, tânăr sau mai în vârstă are puterea duhovnicească de a spovedi, ierta şi povăţui după putere. Eram preot tânăr în Transilvania şi atunci când eram chemat să spovedesc bolnavii pe acasă, mă apuca, aşa din senin, un fel de spaimă care se potolea, încet-încet, odată cu rugăciunile citite la capul bolnavului. Odată am fost chemat de urgenţă la o femeie bătrână care era pe moarte. Când am ajuns deja era prea târziu; dădea slabe semne că ar mai putea fi spovedită. Cu toate acestea am început rânduiala Spovedaniei şi am citit toate rugăciunile pentru vindecare. Când m-am uitat sub epitrahil să văd dacă mai este vreun semn de viaţă, am văzut două lacrimi mari, ca două boabe de mărgăritar, rostogolindu-se pe obrajii galbeni ca ceara! Uşor, aproape imperceptibil, mi-a şoptit: Mai citeşte-mi odată rugăciunile! Şi-a revenit şi a rămas în viaţă şi după plecarea mea din parohie.

Un adevărat pelerinaj, ca să vină credincioşi din cele patru puncte cardinale, la anumiţi duhovnici, a fost în decursul istoriei Bisericii noastre strămoşeşti. Se cunosc duhovnicii Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Paulin Lecca, Sofian Boghiu, Nicodim Măndiţă, Toma Chiricuţă, Florea Mureşanu, Iachint Unciuleac, Constantin Galeriu, Visarion de la Clocociov, Ioanichie Maroi şi alţi mulţi pe întreg cuprinsul Ţării!

Când am enumerat câteva nume de duhovnici mai cu renume să zicem aşa, asta nu înseamnă că Ţara aceasta nu are duhovnici şi de mai mare renume, dar care stau în taina obştii unde sunt puşi de ascultare pentru a tămădui rănile sufletului. Acolo, în mijlocul credincioşilor creştini, în bucuria rugăciunii şi a sfatului de inimă. Cred că ar fi potrivită o carte cu marii duhovnici de taină care n-au ieşit din vatra obştii, ei ţinând într-o dreaptă smerenie lumina aprinsă pe cât i-au ţinut puterile.

M-a bucurat totdeauna sfânta discreţie, taina, cuminţenia şi măsura. Aş crede că tocmai de aceea nu avem duhovnici oficioşi cu carul, cu vagonul, ca să ne batem în piept, lăudându-ne în faţa altora de pe aici şi de pe mai departe!

Aud şi citesc în presă despre tot mai desele sinucideri din spaţiul românesc. Sunt cutremurat şi încerc o mare durere. Mai demult am citit că pe aici pe la noi ar fi cam 12.000 (doisprezece mii) de inşi cu probleme psihice mai serioase. Cred că ar fi bine să ne îndreptăm cu atenţie asupra lor prin diferite mijloace. Mai mare durerea este când unii tineri ajung la o astfel de stare gravă de a-şi curma firul vieţii. Este o stare extrem de gravă şi alarmantă care trebuie să ne pună pe gânduri în modul cel mai serios.
Chemăm pe toţi creştinii şi pe toţi preoţii să-şi îndrepte cu atenţie, grijă şi delicateţe paşii spre a rezolva după cât le stă cu putinţă şi această mare alunecare de la credinţa în Dumnezeu. Sunt sigur că la baza dezechilibrului sufletesc stă mai ales lipsa de credinţă sau slaba credinţă în Dumnezeu. Cred că se suferă şi de neînţelegere şi lipsă de iubire. Este vorba, după câte înţeleg şi de o înstrăinare. Când te simţi singur în casa ta, în colectivul din care faci parte, în societate, când vezi că cei din jurul tău te părăsesc, te ignoră, sau mai mult te batjocoresc, ţi se întunecă zarea şi intri în neagra deznădejde.

Înainte şi poate chiar atunci, pe loc, să intervenim, când vedem posomorârea sau tristeţea cuiva şi să-l scoatem din tulburare. Este uşor de cunoscut dacă suntem puţin atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. De câte ori sunt tulburat de ceva şi asta deseori, este cineva care-mi spune să-mi schimb imaginea feţei şi a privirii şi să zâmbesc că tare mai arăt urât când mă supăr. Ş-atunci mă apucă hazul de vorba spusă şi-mi alungă norii întunecoşi.

O vorbă bună, o încurajare, un ajutor, o speranţă, un sfat de inimă, acestea sunt bucuriile de care trebuie să ne împărtăşim cu toţii!
Stăruitor îndemn fac şi pe această cale, ca cei care doresc să aibă o bucurie duhovnicească statornică, să-şi facă drum grabnic spre scaunul Spovedaniei din Biserica slavei Sale unde omul se întâlneşte la sfat cu Dumnezeu. Aşa vom avea inimă curată şi vom auzi, glasul Domnului:

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!“ (Matei 5, 8).

Comments

comments