Cum arăta presa Argeşului în urmă cu 100 de ani (II)

Chiar dacă timpul zboară, vremurile nu se schimbă. Că aşa este, ne-o dovedeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, lectura ziarelor vechi, gazete apărute, de-a lungul timpului, în Argeş.
Conştiinţa şi politica sunt noţiuni antagonice. Puse alături, se anulează. O demonstrează de mai bine de o sută de ani, în articole cu funcţie ideologică, gazetele editate, de-a lungul timpului, în Argeş. Aşadar, propaganda politică, manifeste politice, îndemnuri electorale, critica acţiunilor adversarilor politici erau nelipsite şi din ziare de acum un secol. Şi atunci ca şi acum, fiecare publicaţie îşi avea propriile orientări politice.

Despre conştiinţă şi politică

Conştiinţa şi politica sunt noţiuni antagonice. Puse alături, se anulează. O demonstrează, de mai bine de o sută de ani, în articole cu funcţie ideologică, gazetele editate, de-a lungul timpului, în Argeş. De această dată vom arăta că nimic din ce înseamnă propaganda politică, pe care o blamăm, dar de care n-avem puterea de a ne apăra, nu s-a inventat în era comunicării mediatice de ultimă generaţie. Şi bunicii noştri au trăit-o pe pielea lor. Diferenţa dintre dumnealor şi noi, este, într-adevăr, majoră: ei, măcar, n-au realizat diformitatea şi sluţenia măştilor politice!

În februarie 1922, periodicul argeşean „Gazeta Poporului” trecea în revistă, în editorialul de pe prima pagină, câteva tehnici de „marketing politic”, „tehnici „moderne” studiate din greu astăzi, în şcolile de comunicare politică.

„Conştiinţa în propagandă”

…Legea împroprietărirei ca şi legea izlazurilor sunt făcute pentru proprietari, iar nu pentru săteni, că pe ţărani nu-i iubesc decât învăţătorii şi preoţii din partidul ţărănesc şi Federala Negru-vodă sau Topoloveni, ba ceva mai mult, am văzut chiar scris negru pe alb că cooperativele şi băncile populare trebuesc să fie instrumente de propagandă ale partidului ţărănesc, în care instituţii nu au ce căuta, nici ca tehnicieni cel puţin, oameni îmbrăcaţi altfel decât ţărănişti – ce-o fi zicând unii cari se îmbracă şi ţărăneşte şi cu haine ciocoeşti – cu toate că aceştia de multe ori pot fi asemuiţi lupului din fabulă, îmbrăcat în pielea oii.

Cu făgăduielile este şi mai straniu. Liberalii zic că vor aduce bumbac eftin, porumb tot aşa, dar că nu-l vor distribuii decât celor ce fac parte din partidul lor; că vor face ei adevărată împropretărire – de nu ar face-o ca la 1907 sau ca pregătirea războiului şi retragerea în Moldova a civililor şi tinerilor în 1916 – şi prin unele sate s’a luat şi note de cât pământ să se dea fiecărui înscris în partid, cu toate că în unele sate nu se poate expropria o palmă de pământ, nefiind proprietăţi nici de 50 de hectare; că vor ridica cursul leului, cu toate că, de la venirea la putere, a mai scăzut cu vre-o două centime, că vor suprima dările…

Acolo unde nu izbutesc cu făgăduieli – şi lumea e sătulă de făgăduielile lor – se întrebuinţează teroarea. Alegătorii sunt ameninţaţi, unii chiar maltrataţi, funcţionarii sunt înlocuiţi pe capete, serviciile se dezorganizează; în schimb jandarmii sau înmulţit, ei patrulează ziua în amiaza-mare, în ţinută de campanie, sub pretext că menţin ordinea, care, la drept vorbind este turburată de ei şi de agenţii liberali.

Şi, colac peste pupăză, s’au dezlegat pungile partizanilor şi instituţiilor liberale, pentru ca vinul şi ţuica să fie la îndemâna oricărui alegător… Ţărăniştii, nici ei nu mai contenesc cu exproprerea; vor merge până la două hectare; vor scoate pe propretari afară din sate; pentru ce să fie păduri particulare şi de-ale statului, când pot fi toate comunale ca şi izlazurile; ba am auzit că s’ar fi şi marcat câte un stejar secular, pentru fie ce sătean alegător; vor face spitale, şcoli şi biserici fără bani, fără doctori, fără învăţători şi fără preoţi, căci aceştia trebue să facă politică; vor desfiinţa jandarmii, căci nu avem nevoe de poliţie preventivă sau represivă; vor pune la muncă pe cei de la oraşe, căci cei dela ţară au tot muncit…
În aceste condiţiuni se dă lupta electorală, aşa trebue să facem educaţia cetăţenească a maselor chemate la viaţa publică prin votul universal, aceasta ne este conştiinţa de oameni puşi în serviciul binelui public!…”

NB: Cine s-ar fi gândit atunci, sau cine se gândeşte astăzi, cât de vătămător este, pentru un neam, să aluneci „pe povârnişul patimelor”, să ameţeşti şi să furi conştiinţele alegătorilor? Se pot obţine rezultate şi în acest fel, dar, ca tot ce este ieşit din păcat, nu va putea aduce decât…păcat.

„Partidele politice de dreapta şi partidele politice de stânga”

Şi cu aproape 100 de ani în urmă, alegerile electorale erau un troc deşănţat, principiile şi morala politicienilor vremii fiind doar „bijuteriile” meşteşugite ale vorbelor, purtate pe hainele care ascundeau mizeria intereselor financiare. Iar alegătorii au învăţat pe pielea lor, generaţie de generaţie, că timpul dărâmă într-o zi ceea ce a construit în alta. Cu atât mai mult în perioade de criză.

„Cei dela dreapta fiind conservatori, iar cei dela stânga fiind doritori de schimbări”

La 1935, anul la care ne referim, criza economică aşezase naţiunea română, ca şi astăzi, la „cel mai de seamă hotar din câte a cunoscut omenirea”, aşa cum notează editorialistul periodicului argeşean „Omul liber”, în noiembrie ’35. Şi ieri, ca şi azi, oamenii se obişnuiseră cu noutăţile vremurilor, dacă nenorocirile mari pot fi socotite astfel.

„Mulţi mai aşteaptă să învie vremurile de demult. Zadarnică credinţă! E mai bine să ne uităm atenţi la ceiace trăim, ca să desprindem ceiace urmează să vedem. Între alte noutăţi timpul de azi a adus în discuţie vorba „partid de dreapta şi de stînga”. Să vedem de unde vin aceste numiri şi ce înţeles au. Vom începe cu câteva date din timpul revoluţiei franceze ca să lămurim chestiunea. Adunarea ca să zicem aşa legislativă dela 1791-1792 din Franţa avea două feluri de aleşi. Unii numiţi Constituţionali ocupau partea dreaptă a sălii. Aceştia nu voiau o schimbare din rădăcină a stărilor politice din Franţa revoluţionară. Ei voiau să rămână mai departe ceva din regalitate şi din titlurile de nobil, pământurile să nu fie luate de la seniori sau boeri, cum am spune noi şi împărţite ţăranilor, iar şerbia să nu fie desfiinţată.

Cu alte cuvinte Constituţionalii de la dreapta voiau să schimbe tot, dar să nu modifice nimic. În partea stângă a sălii şi mai ales la fund, erau aşezaţi iacobinii, după numele mănăstirei unde îşi aveau clubul. Aceşti aleşi ai naţiunii erau oameni din popor, fără averi, foarte învăţaţi şi doritori de schimbare totală a lucrurilor. Erau desperaţii revoluţiei! Cuvântul lor era totul pentru popor. Aşa dar voiau ştergerea tuturor vremurilor din trecut pe care, am văzut, le voiau neatinse cei din dreapta sălii. Deatunci a rămas, se pare, denumirea de partid de dreapta şi partid de stânga. Cei dela dreapta fiind conservatori, adică păstrători ai ordinei vechi care nu poate fi în folosul celor mulţi, iar cei dela stânga fiind doritori de schimbări, de reforme în folosul mulţimii. La mijlocul sălii se găseau moderaţii sau nehotărâţii. Până la urmă aceşti s’au raliat cu dreapta, din care cauză revoluţia i-a şters pe toţi de pe harta politică de atunci. Partidelor de dreapta sau conservatoare li se mai spune şi reacţionare, pentru că au înăbuşit în sânge orice cerere de reforme a mulţimilor. Aceste partide nu pot guverna decât prin forţă. Partidele de stânga au ca regulă conducerea prin voinţa poporului. Astfel alese, trebuie să facă legi în favoarea celor dela care au puterea. Ele sunt aşadar democratice. Nu întrebuinţează forţa ca să se menţină la putere, iar în caz de nemulţumire a poporului se dau la o parte. Cam astfel se pot deosebi între ele partidele de dreapta şi de cele de stânga. Numirea şi-au căpătat-o cum am văzut din timpul revoluţiei franceze. Desigur că de la 1789 până azi omenirea a suferit oricari schimbări, nu însă din temelii. A fost o continuă cernere. Crizele străbătute de oameni până acum au pus de fiecare dată în discuţie domnia partidelor de dreapta sau de stânga. Guvernarea lor a venit printr’o rotaţie mai mult sau mai puţin regulată. Vremurile de azi sunt aşa de aspre pentru mulţime, încât pătura de sus care conduce voeşte să o stăpânească cu forţa. Din această cauză vedem în mai multe ţări domnia partidelor de dreapta. Aceste partide, odată ajunse la putere, nu mai pleacă. Fac dictatură.”

Jurnal de campanie electorală de la 1930

Cu un secol în urmă, regăsim în presa vremii aceeaşi matrice: alternanţa la putere a celor două partide istorice, ţărăniştii şi liberalii, cu alianţe nescrise şi trădări mercenare. Deci, de o parte, Mihalache, de cealaltă – Brătienii; între ei, partidul lui Iorga şi cel al lui Averescu.
„Ziarul politic şi social” de la 1930, „ORA UNSPREZECEA”, descria în rubrica lui Grigore Logofătul, atmosfera precampaniei electorale din Argeş şi Muscel. Vă propunem o stare de dejà-vu.

Buletin Politic Local

„Un fruntaş ţărănist din localitate constată, cu multă amărăciune, într’un cerc de prieteni, că popularitatea este o amantă foarte capricioasă. De unde la revenirea la putere a guvernului actual, aproape unanimitatea alegătorilor trăiau sub vraja fetişismului d-lui Mihalache, care timp de zece ani a agitat poporul făgăduind eftinirea traiului, micşorarea birurilor, mărirea lefurilor funcţionarilor, înlesnirea creditului şi alte multe făgăduieli demagogice, astăzi, toată lumea s-a convins de incapacitatea şi necinstea lor. Într’adevăr poporul se zbate în mizerie, comerţul este gâtuit de camătă şi criză, industria e moartă din lipsă de capital, funcţionarilor li s’a răpit stabilitatea, li s’au micşorat lefurile şi sunt daţi afară fără niciun motiv…

Profitorii mizeriei

Şi’ n timp ce ţara se sbate în cea mai cumplită mizerie, demnitarii partidului dela cârmă, demonizaţi de strălucirea banului, sunt profitării mizeriei româneşti şi scot ţara la mezat s’o bage în buzunarul lor, încasând averea ţării sub formă de misii şi diurne de sute de mii de lei pe lună…. Şi dacă fruntaşii ţărănişti dela noi din judeţ, cari, orice s’ar zice, nu sunt cine ştie ce capete luminate, încasează sute de mii de lei pe lună,… apoi ce jaf trebue să dea în banul statului şi în averea ţării fruntaşii dela centru al partidului.

Bate vânt de însănătoşire

Reacţiunea, însă, se produce. Poporul desamăgit de o guvernare plină de făgădueli şi bogată în greşeli, trăeşte sub mirajul guvernărilor de înţelepciune, belşug şi patriotism ale partidului naţional-liberal şi n’aşteraptă decât prilejul alegerilor judeţene, ca să isgonească, hotărât, ca pe nişte netrebnicişi înşelători, partidul ţărănesc dela cârmă. Altă explicaţie nu găsim bunei primiri ce au în judeţ d. Dinu Brătianu, Ionel Nicolau, Mucenic Comăndăşescu, Nicu Nicolau şi toţi oamenii partidului naţional-liberal pe cari miile de săteni îi primesc cu entuziasm şi îi ascultă, sorbindu-le cuvintele.

Un august politic

…Partidul Iorghist se poate socoti desfiinţat din luna Noembrie, decând N. Iorga a chemat partizani la „Dacia” unde anunţând începerea unei acţiuni cetăţeneşti, a dat deslegare partizanilor săi să facă politică oricum vor voi. Totuşi la noi în Muscel, d. Giurculescu agită faldurile steagului d-lui Nicolae Iorga, nădăjduind o revenire a vremurilor de glorie, când alături de d. Brătianu culegea laurii succeselor electorale în Muscel. Pricepem psihoza d-sale. Şi îl deplângem sincer că, repudiat de ţărănişti, cărora e gata oricând să le ofere colaborarea, şi detestat de liberali, cari îl consideră dezertor dela datorie, e silit să lamenteze într’o acţiune fără ecou şi plină de comic.

Şireţii păcăliţi

În mod automat şi cu totul obiectiv, trebue să pomenim şi de atitudinea ce a impus’o conducerea partidului averescanilor din localitate. Cu un şef intelectual care absentează la Bucureşti şi lipsiţi cu desăvârşire de cadre în localitate, unde nu acţionează franc, de cât d. Eduard Jacomin, averescanii nu se prezintă în alegerile judeţene şi comunale. În alte părţi, unde se simt tari, lupta se dă, e adevărat, între liberali şi averescani, ţărăniştii reprezentând, prin incapacitate, forţa care nu mai contează.
La noi, însă, averescanii socotesc participarea lor la alegeri inutilă şi trag nădejde că guvernul va fi iremediabil înfrânt la alegerile judeţene şi comunale, şi ei cred că vor veni la putere potrivit proverbului: când doi se ceartă, al treilea câştigă. Se înşală amarnic, însă. Şi evenimentele o vor dovedi”.

Obrazul subţire cu bani publici se ţine

Zicala de mai sus se aşează mănuşă peste obiceiurile politicienilor ajunşi la putere. Astăzi sau acum 100 de ani. Un singur lucru s-a cam schimbat: imaginea „stimabilului”, alura metamorfozată după marketingul politic modern. Sunt istorie, de-acum, burţile burgheze, osânza guşilor revărsate şi cearcănele ochilor buhăiţi de preaplinul paharelor închinate pentru bunăstarea mulţimii. Acum, un politician la putere este „tras prin inel”, cu aer sănătos şi tonic, după şedinţele SPA, masajul de relaxare şi dieta bio, plin de energie şi gata de un zâmbet larg, ca al unui actor de cinema, ori de câte ori situaţia o cere. În rest, toate vechi. Am reţinut, pentru această pagină, comentariul cu ironia fină a publicistului Vermăr, articol apărut în periodicul „Mişcarea Argeşului”, în vremurile memorabile ale guvernării naţional-ţărăniste din perioada 1930 – 1933. Modelul oferit de colegul jurnalist este Ion Mihalache, care ocupa, în anii ‘30, funcţia de Ministru de Externe al României.

„Scroafa D-lui Mihalache”

„Ca pe oricare ciocoi, cu gîrbiţă şi straturi de osînză pe pântecele ghiftuit de toate bunătăţile, pe d-l Mihalache l-a apucat pofta plimbărei. Obrazul său însă, numai permiţîndu-i să se atărne în şuşleţul căruţei, care mai antărţ îi frământă măruntaele dela Topoloveni la Cârcinov, s’a gîndit, c’ar fi destul de plăcut să călătorească în vagon cu paturi, ca să-şi scoată şi din necazul depe vremea cînd îi amorţeau mădularele pe banca de lemn a personalului 103.

Chestiunea nu prea uşor de deslegat era, însă, unde să plece? La Brădet, Vulcana, Câmpulung? Nu face! Şi-apoi dacă le vine gust celor d’un port cu Excelenţa sa să-l întrebe cum a rămas cu impozitele, automobilele, şi multe altele, contra cărora d-l Mihalache tuna şi fulgera pe vremea când era oposant paraponisit? Ce-o să le răspundă? Să se ducă mai bine undeva unde nu este expus să’ntâlnească dintr’ăştia, cari îi trag socoteala, pentruce; una zicea în opoziţie, şi alta face la putere. Şi s’a hotărât omul să plece, de pildă, în străinătate. Drept vorbind, dece s’ar plimba numai d-l Armand Călinescu prin Egipt şi domnia sa, să nu vadă decât Bulgaria? Era, însă o piedică, ce-l cam ţinea pe loc, anume faptul că un drum lung cere şi parale multe; dar a aflat dela d-l Lugojeanu, cum să facă, să i-l plătească ţara, adică „Patria recunoscătoare”. N’a trimes oare, domnia sa, răvaşe către ţărani, în care îi învaţă cum să ţie biciul, cum să înjuge boii, şi multe alte sfaturi, tot atât de înţelepte, pentru îmbunătăţirea agriculturii? Cât despre bani, seminţe, vite, slavă Domnului, aveau şi au oamenii berechet, iar dacă le mai trebue să le trimeată şi ăl de sus, că are mai mult. Astfel, mulţumit, a plecat în Elveţia, să facă pe diplomatul la Geneva, cum ar veni vorba, să-l mai ajute pe d-l Titulescu şi să-i înveţe şi pe străini metodele sale măestre, pentru fericirea lumei. Odată ajuns acolo, s’a apucat de muncă şi ne spun ziarele, că „ore întregi vorbea la telefon cu cei dela Bucureşti. Cum, însă, nevoile ţărei, reuşise să le satisfacă de minune, i-a mai rămas timp destul şi pentru scroafele sale dela Topoloveni, aşa, într’o seară a întrebat insistent şi îngrijorat: A fătat purceaua?Dar, fiindcă cine ştie, dacă şi altădată, Patria va mai fi tot aşa de recunoscătoare, d-l Mihalache a dat o raită şi prin Germania, căci se prăpădea România Mare dacă Excelenţa sa nu-şi potolea setea cu o halbă de Bavaria…”.

Politica, dulce putere adulteră

Educaţia ne deformează. Este sofismul care a declanşat mii de argumente pro şi contra. Noi doar constatăm realitatea. Societatea ne educă pentru supravieţuire. Deci educaţia ne deformează. Altfel cum am putea explica pierderea tuturor calităţilor native, odată cu pierderea copilăriei? Bunătatea, corectitudinea, inocenţa, toţi anii – cei şapte – din copilăria mică, dispar în hăţişul intereselor care înfăşoară viaţa „decentă” de adult.
Pentru că deprinderile de viaţă se educă. Iar politica este cea mai mârşavă şcoală. Publicaţia „Democraţia”, cu redacţia la Piteşti, în Trivale, scria în 1912, despre „educaţia” pentru politică. Editorialistul N.C. Budişteanu nota, cu amărăciune, într-un articol intitulat „Politica noastră”, despre vicierea politicii conservatorilor români.

Politica noastră

„Acum vre-o 12 ani, când m’am hotărât să fac politică, m’am înscris fără ezitare în partidul conservator prezidat de P.P. Carp. În localitate aveam un grup de oameni, condus de, cu adevărat regretatul d-r Meculescu, om de o corectitudine şi demnitate cum rar se vede, grup care se impunea tuturor prin valoare, cinste şi demnitate, prin convingeri, idei înaintate şi civilizate, prin credinţă, ordine şi hotărâre. În această atmosferă am trăit şi lucrat cu căldură, convingere şi entuziasm. Mai apoi când d-nul Meculescu ne-a părăsit în mod atât de trist şi neaşteptat pentru noi, când politicieni de meserie au dat buzna în partidul nostru, când autoritatea şefului local a fost ştirbită prin intrigile lor, starea partidului nostru a început să se schimbe, noi însă, cei serioşi, am ridicat şi am impus revenirea la putere, pentru localnicii noştri. S-au aşezat de o parte conducătorii, politicienii de meserie şi mercenarii politici cu politica de acaparare, cu ambiţiuni deşerte, de jocuri fără scrupul, şi câteva persoane atrase de forţa lucrurilor, care n’au regretul în suflet; de altă parte vechii luptători, şi alte elemente bune în piceoare, care deşi s’au supus soartei rezervate lor, toţi au fost şi sunt santinele principiilor conservatoare, cărora s’au închinat şi devotat. Asemenea oameni nu primesc „mandate” în care se aruncă cu credinţa că şi ei pot fi stăpâniţi, ci stau în luptă pentru recucerirea frumosului nume al partidului. Cine cunoaşte, să fie alături, să ne sprijine”.

„Interzicerea apariţiunei Ziarului nostru. Abuzul de putere al Prefectului N. Brânzău”

Şi în urmă cu 100 de ani, atacurile le libertatea presei erau destul de frecvente. O dovedeşte materialul publicat, în 6 ianuarie 1919, pe prima pagină a ziarului Lumea Nouă, organ al Democraţiei din jud. Argeş, sub titlul „Interzicerea apariţiunei Ziarului nostru. Abuzul de putere al Prefectului N. Brânzău”.

Iată ce se plângeau ziariştii vremii: „Vom spune liniştiţi aceea ce s’a întâmplat.
Prefectul şi Comandantul militar din jud. Argeş au dat o ordonanţă (No 8 don 14 Dec. 1918), prin care cer „ca orice publicaţiune şi manifeste să nu fie afişate, fără autoruzaţia lor”.
Ziarul nostru, organ de legalitate şi de ordine, preocupat mai presus de toate de propria lui demnitate, spre  a se conforma ordonanţei, a delegat pe D-l Ionel Rădulescu, avocat, ca să arate D-lui Prefect toate articolele destinate a fi publicate în No. 4, ce urma să apară Duminecă 23 Decembrie 1918.

D-l Prefect, fără a citi şi fără a examina vr’unul a declarat pus şi simplu că interzice apariţia tuturor ziarelor din Argeş. La protestările delegatului nostru, fiind de faţă şi alte persoane, D-l Brânzău a arătat bunăvoinţă şi prietenie pentru Directorul nostru, însă n’a voit cu nici un preţ să se convingă că nu are dreptul să împiedice apariţia ziarului, ceea ce constituie din parte-i un abuz de putere şi o gravă ilegalitate, pe temeiul însăşi al Ordonanţei sale, care nu interzice şi nu putea interzice apariţia ziarelor.

Nu ne rămânea decât să reclamăm Censura Presei, în Bucureşti, ceea ce am făcut imediat telegrafic, şi să informăm publicul despre motivele neapariţiei ziarului.
Nici aceasta nu s’a permis de D-l Brânzău: iar dacă se făceau imprimate, tipograful era ameninţat cu închisoare şi amendă. Am scris la maşină câteva sute de „încunoştiinţări”, pe cari le-am răspândit, cum am putut, în public.

Ziarele din Bucureşti, pe cari le-am încunoştiinţat despre această Samavolnicie a prefectului au protestat şi… în sfârşit, în seara zilei de 24 coerent, ajunul Crăciunului, ni s’a făcut cunoscut pe cale particulară, de D-l CHR. Cutcudache, Directorul Prefecturei, că Censura din Bucureşti a permis reapariţia ziarului nostru.

În faţa acestor fapte, riguros exacte, nu ne rămâne decât să deplângem mentalitatea acestui Domn N.Brânzău, fiu al poporului, ardelean… de dincoace, care, după ce că ne atacase, prin ziarul „Vocea Argeşului” – voce stinsă, falşe, muribundă – fără nici un scrupul, profitând de puterea ce se găsea în starea de asediu, care se decretase, suprimă ziarele ca să-l împiedice, pe această cale, de a-i răspunde.

În acelaşi timp protestăm, cu toată puterea, împotriva asemenea fapte.
Omenirea a luptat veacuri întregi; au curs valuri şi valuri de sânge pentru libertatea exprimării gândirii prin întruniri şi prin presă; garanţia cetăţenilor stă în aceste libertăţi – şi nu este tolerabil că azi, când după enorme sacrificii făcute de omenire pentru desăvârşirea acestor libertăţi; tocmai azi, un prefect oare care – oricine ar fi el – să-ţi permită, spre a se pune bine cu stăpânii lui de la guvern, asemenea abuzuri de putere şi samavolnicii.
Cetăţenii, cari n’au cunoscut decât o faţă a acestui Domn Brânzău, trebuie să i le cunoască şi pe celelalte. Sub masca ipocrită a omului din popor se ascunde un sectar vrednic de şeful său, D-l Vintilă Brătianu, ale cărui apucătuiri şi le-a însuşit…“ Lumea Nouă.
Vom continua!