România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.
Un artist realizat e un caracter accentuat care a avut sansa unor potriviri esentiale cu un timp. Bogat si instruit, favorizat in toate privintele de soarta – la talent, fire, anturaje si productivitate -, Nicolae Grant a adunat in intreaga sa biografie un complet de nepotriviri cu epoca, spunea publicistul Tudor Octavian.
Puține sunt referirile, din ultimele decenii, la viata si creatia lui Nicolae Effingham Grant – unul dintre cei mai emancipati oraseni din pictura anilor 1900 si un acuarelist cum numai englezii au mai avut! Formarea ca pictor şi ascensiunea în arta plastică a lui Nicolae Grant sunt relatate in extenso de către fiul său, Georges N. Grant, în monografia «Contribuţie la viaţa şi opera pictorului Nicolae Grant», Bucureşti, 1976, un descendent responsabil care, potrivit opiniei istoricului de artă Petre Oprea, „s-a îngrijit atent de arhivele familiei, moştenind, probabil, de la părinţi respectul pentru lucrul dus până la capăt şi făcut să dăinuie”.
Nicolae Grant se naște la 21 aprilie/9 mai 1868, în palatul Belvedere din Bucureşti, fiind al unsprezecelea din cei 16 copii al familiei lui Effingham Grant [1820-1892] şi Zoe Racoviţă [1827-1892].
Prof. Grigore Constantinescu în Argeșul artistic – evocări biografice ne destăinuie că gustul pentru pictură va fi determinat şi de pasiunea pentru antichităţi a tatălui său care se implicase, printre alte afaceri, în comerţul cu artă orientală, deschizând, pe Calea Victoriei colţ cu strada Amzei din Bucureşti, un magazin de artefacte aduse din Extremul Orient, care, însă, îl va falimenta financiar. Situaţia materială prosperă anterioară îi permisese să o ajute pe Zinca Golescu şi pe fiii ei aflaţi în exil după înfrângerea Revoluţiei de la 1848, corespondenţa dintre exilaţi şi cei rămaşi în ţară fiind facilitată de agentul consular britanic Effingham Grant.
Tatăl său, scoţianul Effingham Grant [1820-1892], se angajează, în 1837, ca secretar, la Consulatul britanic din Valahia coordonat de sir Robert Gilmour Colquhoun, devenind diplomat, iar, prin căsătoria din 1850, cu Zoe Racoviţă, fiica lui Alexandru Racoviţă şi a Anei, nepoata lui Dinicu Golescu, ajunge proprietar al Palatului Belvedere din Bucureşti şi al moşiei aferente acestuia. Interesat în afaceri, el înfiinţează, în 1863, „Fonderia E. Grant et comp. Belvedere”, prima turnătorie din Bucureşti, şi, peste un an, „Manufactura de tutun Belvedere”, cel dintâi atelier de prelucrare a tutunului din ţară. Effingham Grant se ocupă şi de creşterea intensivă a orhideelor pe un spaţiu liber care va deveni în timp Strada orhideelor.
Mary Grant, sora lui Effingham, se va stabili în Valahia în 1838, căsătorindu-se, în 1847, cu C. A. Rosetti [1816-1885], om politic şi publicist român; devenită Maria Rosetti, ea va inspira, ca un splendid model, pe pictorul Constantin Rosenthal, în realizarea tabloului acestuia, «România revoluţionară». În familia omului de afaceri şi filantropului bucureştean, se vor naşte: Robert – care participă activ la construcţia Podului Grant, „botezat” astfel în memoria tatălui său, şi Nicolae – viitorul pictor.
Nicolae Grant se stabilește temporar în Câmpulung Muscel, pe str. Lascăr Catargiu, 40, unde şi-a cumpărat, de la P. Pencovici, în anul 1909, o vilă somptuoasă construită la sfârşitul secolului al XIXlea, într-un autentic stil neoromȃnesc, pictorul Nicolae Grant a fost asimilat de către localnici ca fiind un muscelean de-al lor, deşi, la rându-i, va vinde monumentalul imobil Băncii Naţionale, în 1934, pentru ca acesta să devină casă de odihnă destinată funcționarilor importantei instituții financiare a statului român.
Instruirea şi educaţia efectuate în Franţa, asigurate material de către familia sa cu posibilităţi financiare remarcabile, îl vor îmbogăţi spiritual, Nicolae Grant fiind înscris la Pensionatul de băieţi din Neuilly, pe care îl frecventează în perioada anilor 1876-1878, pentru ca studiile medii să le urmeze la liceele din: Tours – unde are şansa de a-l cunoaşte pe istoricul şi publicistul Jean-Henri Ubicini, la Montpellier şi Auteuil. Revenit cu familia în ţară în 1883, se înscrie, peste un an, sub imboldul pasiunii declarate pentru pictură, la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, împotriva voinţei tatălui său care ar fi vrut ca el să urmeze „ştiinţele bancare”; în celebra şi selecta instituţie de cultură bucureşteană, este iniţiat în artele plastice de către profesorii săi, marii artişti ai penelului Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu. Printre colegii de studiu, se simte mai apropiat spiritual de Nicolae Vermont şi Ipolit Strâmbulescu.
În anul următor, pleacă la Paris, pentru a urma cursurile Şcolii de arte decorative din Capitala luminilor, fiind pregătit de către Hector Lemaire pentru exigentul concurs de admitere la Şcoala de belle-arte, unde se clasează printre primii 10 suplimentari din cei 410 candidaţi. Face intens „practică” în atelierul celebrului Jean-Léon Gérôme [1824-1904], pictor şi sculptor francez aparţinând academismului, „manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţională”, pentru ca, apoi, însuşindu-şi asemenea modalităţi picturale de redare a realităţii, să devină elev al Şcolii de belle-arte din Paris. Racordat la curentele moderne din arta plastică, Nicolae Grant se declară un pasionat adept al plein-air-ului în ambianţa unică a pădurii Fontainebleau din apropierea capitalei Franţei, unde o natură generoasă oferea pictorilor posibilitatea de a-şi exprima realistromantic pe pânză, prin intermediul culorilor, sentimente viabile specifice artei.
La vârsta de numai 18 ani, Nicolae Grant va expune pe simezele Salonului artiştilor francezi, „un efect de lampă în sepia, inspirat de şcoala olandeză, pictat în salonul Mariei Rosetti”. Sedus de peisajele magnifice descoperite în pădurea Fontainebleau, unde îşi petrece vacanţele anilor 1886-1887, Nicolae Grant va face numeroase crochiuri şi studii în acuarelă şi ulei.
Revenit în ţară, la Goleştii Muscelului, continuă să se inspire din natura ambientală a acestor locuri. Este profund marcat de moartea părinţilor săi: Zoe, la 9 noiembrie 1892, şi Effigham, după numai două săptămâni, în 24 noiembrie, tatăl său stingându-se din cauza durerii pierderii soţiei care îi dăruise, în timpul celor 19 ani de căsătorie, 16 urmaşi. În anul 1893, Nicolae Grant va expune la Ateneul Român din Bucureşti, printre alte tablouri, o pânză cu vişine împrăştiate pe o faţă de masă albă, pictură pentru care a fost felicitat de Nicolae Grigorescu, expozantul dăruind-o marelui pictor în semn de gratitudine pentru aprecierea favorabilă a acestuia. Reîntors în Franţa, în 1893, vizitează în Bretania, Coastele Nordului şi Finisterul, Val-André, insula Bréhat şi Pont-Aven, împreună cu Theodor Pallady, unde, furat de ineditul peisajului, va parcurge pe bicicletă, cu şevaletul şi pensula în tolbă, această superbă zonă, influenţa impresionismului en vogue relevându-se în tablourile pictate de artist. Nu întâmplător, aşadar, Nicolae Grant va rămâne spiritualiceşte indisolubil ataşat Franţei, „patria de şlefuire plastică”, în care, timp de aproape două decenii, s-a dăruit cu devotament picturii, perioada artistică poate cea mai productivă din activitatea sa. Revenind în patria natală, în 1896, este preocupat de pregătirea expoziţiei personale programate la Ateneul Român în 1898.
Expoziţia a avut un succes extraordinar, pictorul Nicolae Grant fiind elogiat de participanţi, printre care se va afla şi viitoarea logodnică, Alexandrina Bengescu [1873-1933], fiica scriitorului şi academicianului George Bengescu, cu care se va căsători, în acelaşi an, în Biserica Kretzulescu din Bucureşti. După o călătorie de nuntă în Franţa, unde se stabilesc, pentru o vreme, întrucât în tânăra familie apare, în 1899, un fiu, Georges, Nicolae Grant îşi expune tablourile cu imagini din Fontainebleau şi Bretania, în fiecare an, la Salonul societăţii naţionale de belle-arte şi la Salonul societăţii artiştilor francezi, devenind un cunoscut artist plastic; din dorinţa de a-şi asigura o existenţă decentă, abordează şi arta decorativă, realizând afişe comerciale pentru ciocolata „Meunier” şi pianele „A. Bord”.
Revenit în ţară în anul 1903, continuă seria participărilor pe simezele Ateneului Român, dar, fiindcă soţia sa, îmbolnăvindu-se de plămâni, a fost nevoită să se trateze în Elveţia sau la Câmpulung-Muscel, timpul afectat picturii este din ce în ce mai limitat, determinându-l să participe doar la expoziţiile organizate anual de către «Tinerimea Română», al cărui membru fondator era, alături de: C. Artachino, Kimon Loghi, Ştefan Luchian, G. D. Mirea, Gh. Pătraşcu, Ştefan Popescu, Oscar Spethe, Ipolit Strâmbulescu, Frantz Storck, Nicolae Vermont şi Arthur Verona.
Muscel fiind extrem de favorabil pentru soţie, Nicolae Grant s-a hotărât să cumpere o vilă în oraş şi să o amenajeze în iarna anului 1909, pentru ca, în primăvara anului 1910, să se mute definitiv în ea. Vila Grant va deveni un spaţiu de creaţie şi recreaţie pentru familia pictorului timp de un sfert de secol; în anul 1935, este silit să o vândă Băncii Naţionale a României, din cauza ipotecilor care grevau asupra ei, imobilul fiind transformat în casă de odihnă pentru salariaţii instituţiei financiare şi, ulterior, în preventoriu TBC. Din banii de zestre ai soţiei, Nicolae Grant cumpără, la Văleni-Podgoria din apropierea Goleştiului, o vie de circa 8 ha, construind, în mijlocul acesteia, o casă de vacanţă.
În timpul Primului Război Mondial [1916-1919], se stabileşte în Capitală, unde pictează portretele unor personalităţi din înalta societate bucureşteană, ori realizează decoruri interioare în saloanele protipendadei vremii. Revenind la Câmpulung, după terminarea războiului, îşi regăseşte vila devastată de către ocupanţii germani, care i-au luat întreaga colecţie de arme orientale vechi şi tablourile pictate de el în Franţa. Pe itinerariile sale de inspiraţie şi creaţie plastică, se înscriu localităţie: Răşinari [1921], Bran [1927], Balcic [1929], Izvoru-Argeş [1935] – unde este oaspetele verişoarei sale, Elena
Perticari-Davila, Horezu [1937], Novaci [1938], Oeşti [1939-1940], Tutana [1944].
Inspirat de natura ambientală, sedus de frumuseţea şi diversitatea ornamentică a portului popular tradiţional, Nicolae Grant a imortalizat în desene, acuarele şi picturi, scene de viaţă din Câmpulung şi din împrejurimi, redând pitorescul oamenilor şi locurilor din Muscel: «Torcând pe Gruiu», ulei [1935]; «Spălătorese la Râul Târgului», ulei [1935] – tablouri aflate în colecţia Muzeului municipal Câmpulung-Muscel, «Cioban din Muscel», desen [1920]; «Ţărancă cu surtuc torcând», desen [1920], «Ţărancă intrând în biserica Şubeşti», acuarelă [1918], «Dascăl slujind în biserica Şubeşti», acuarelă [1918], «Olarul din Câmpulung-Muscel», acuarelă [1912], «Torcând în faţa bisericii» [1912] şi altele.
Portretele de familie: «Charlotte N. Grant», desen în trei creioane [1925], «Alexandrina N. Grant», desen în trei creioane [1903], «Alexandrina N. Grant în costum oriental», acuarelă [1912], «Georges N. Grant la 5 ani», ulei [1904] se înscriu pe aceleaşi coordonate conceptuale, imaginea de „document artistic” fiind evidentă, prin reproducerea detaliată a unor elemente vestimentare de epocă.
Picturile unor interioare evocă, în special, atmosfera familială: «Colţul bunicii», acuarelă [1941], «Interior cu efect de lampă», acuarelă [1942], «Divanul albastru», ulei [1946]. Peisajele inspirate din peregrinările sale prin ţară şi în Franţa cu nelipsitul şevalet „de călătorie”: «Tinda Mănăstirii Polovragi», acuarelă [1938], «Bucătărie la ţară», acuarelă [1943], «Plopii de lângă pod, la Răşinari», acuarelă [1921], «Iazul morii de la Oeşti», ulei [1943], «Casă veche din Răşinari», acuarelă [1951], «Poartă veche din Răşinari», acuarelă [1921], «Conacul Goleştilor din Goleşti», acuarelă [1890], «Conacul Belvedere din Bucureşti în 1884», ulei, «Interiorul casei pictorului Jean Steriade», acuarelă [1918], «Podul din Cambrolles», acuarelă [1908] «Tinerele cumetre bretone cusând», ulei [1902], «Tânără bretonă sub dune», ulei [1902] vădesc predispoziţii picturale specifice unui mare peisagist interesat de istoria locurilor vizitate, de specificitatea unor secvenţe de viaţă surprinse în mediul lor ambiental.
Pe plan matrimonial, după moartea Alexandrinei, la 23 martie 1933, o intelectuală rafinată pasionată de artele plastice, Nicolae Grant îşi va regăsi parţial liniştea sufletească numai după recăsătorirea, la 10 decembrie 1937, cu franţuzoaica Charlotte Rouby, o prietenă de familie.
Stabilit în Bucureşti în toamna anului 1935, în zona Parcului Domeniilor, contractează o insidioasă afecţiune pulmonară în timpul bombardamentelor din 4 aprilie 1944 şi se stinge din viaţă la 10 mai 1950, în vârstă de 83 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Sfânta Vineri din Capitală.
Bibliografie selectivă:
1. Grant N. Georges – Contribuţie la viaţa şi opera pictorului Nicolae Grant, Bucureşti, 1976;
2. Constantinescu, Grigore, Argeșul artistic – evocări biografice, Ed. Alean, Pitești, 2015.
3. Musée National d’Art de Roumanie – Voyage en Bretagne. Artistes français et roumains à la découverte de la culture bretonne, catalog, Bucarest, 2009-2010;
4. Păuleanu Doina – Singularitate și reconstrucție imaginară. Pictori români în Bretania, București, 2010;
5. Tudor Octavian – Pictori români uitați, București, 2003.
