Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. ION D. NEGULICI – pictorul a cărui operă a fost sortită veşniciei

175 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Ion D. Negulici (1806/1812-1851), pictorul, revoluţionarul paşoptist, literatul şi jurnalistul, este asociat intim cu pitorescul oraş natal, Câmpulung-Muscel, loc unde va vedea lumina zilei în 1812, an acceptat de majoritatea biografilor săi, ori în 1806, potrivit tradiţiei consemnate într-un riguros arbore genealogic familial. Nobilele idealuri de „dreptate, frăţie şi datorie” îi vor călăuzi, întotdeauna şi pretutindeni, viaţa exemplară de patriot ataşat profund cauzei libertăţii neamului românesc.

Prof. Grigore Constantinescu în Argeșul artistic – evocări biografice ne destăinuie că Ion D. Negulici a fost educat încă din mediul familial în spiritul respectului faţă de valorile create prin muncă asiduă, tatăl, preotul Dumitrache Negulici de la Biserica Şubeşti patronată de breasla şubarilor din Câmpulung, fiind el însuşi un meşteşugar vestit, căruia orăşenii îi spuneau „Popa Oaie”, deoarece confecţiona, în atelierul personal, şube îmblănite din piele de miel şi de oaie, iar mama sa, prezbitera Bălaşa, „era, prin chilimurile ţesute, vestită în toată mahalaua Şubeştilor şi nu numai”.

În familia numeroasă, formată din şase copii (trei băieţi şi trei fete), dar lipsită de orice griji materiale a parohului de la Şubeşti, care deţinea – potrivit documentelor de epocă menţionate de strănepotul său, reputatul istoric câmpulungean Flaminiu Mârtzu –, „o proprietate de pământ considerabilă: 141 de stânjeni, reprezentând circa 3% din întreaga suprafaţă a oraşului Câmpulung” şi închiriase, de la Biserica catolică Bărăţia, prăvălii pentru desfacerea şubelor produse, Ion D. Negulici creşte fără teama zilei de mâine, alături de fraţii şi surorile sale.

După moartea tatălui survenită în anul 1837, mama, prezbitera Bălaşa, se va călugări la Mănăstirea Nămăeşti, sub numele de Pelaghia. În vechea vatră de tăceri a bisericii rupestre, la est de altar, se odihneşte întru veşnicie monahia Palaghia, sub o lespede funerară al cărei text a fost conceput de Ion Heliade Rădulescu, relevând admiraţia acestuia pentru „venerabila mumă de familie care a dat patriei – bărbaţi oneşti; crucii – apărători înfocaţi; literaturei române – pe preciosu artist Ioan Negulici”. Marele cărturar român se referea cu certitudine, printre alţii, şi la Dimitrie D. Negulici [1805-1885], magistrat, fost primar al Câmpulungului şi deputat.

Ion D. Negulici învaţă primele buchii în familie, de la fraţii săi mai mari, iar ceaslovul, în tinda Bisericii Şubeşti, alături de copiii din mahala, cu tatăl său, ori cu dascălii bisericii; desena, la şapte ani, pe zidul curţii de la progradie, tot soiul de „sfinţi”, având o preferinţă aparte pentru Ioan Botezătorul, care era îmbrăcat invariabil, nu întâmplător, în şube croite aidoma celor din atelierul tatălui său, Popa Oaie…

Sesizând pasiunea pentru desen a copilului, Scarlat Rosetti îl ia, cu încuviinţarea părinţilor, la Bucureşti, unde „sub îndrumarea Mariei Rosetti, mama lui Scarlat, celebră pe atunci în cusături de tot felul pe canava, el cusu împreună cu fetele la gherghef pe ţesătura din fire groase de bumbac, cu ochiuri în formă de pătrăţele”…

Aprofundarea universului artistic a fost facilitată de cursurile urmate la Școala de arte decorative condusă de Maria Rosetti şi la Colegiul «Sf. Sava» din Bucureşti. Revenind la Câmpulung, va ucenici din nou, într-o altă lume a artelor, la Şcoala de zugrăvie din Uliţa Văii, iniţiindu-se în tainele picturii cu caracter religios. O nouă vizită familială la Câmpulung va marca destinul său artistic. Sosită de la Iaşi pentru a-şi revedea rudele, Smaranda Negulici le va vorbi părinţilor despre un renumit pictor italian Nicollo Livaditti [1804-1858], originar din Trieste, care, de teama represiunilor politice, fiindcă participase la eşuata revoluţie a carbonarilor, îşi părăsise patria,stabilindu-se, în 1830, în capitala moldavă.

Ajuns, în compania Smarandei, la Iaşi, Ion Negulici va urma cursurile de pictură ale maestrului italian, un „portretist de viziune naivă, dar cu vădite calităţi de observaţie psihologică”, luând concomitent lecţii de franceză şi de greacă, limbi utilizate frecvent în conversaţiile celor din protipendada ieşeană.

În anul 1834, îşi completează studiile de specialitate la Paris, cu pictorii: Léon Cogniet [1794-1880] – litograf neoclasic şi romantic francez – şi Michel Martin Drölling [1789-1851] – portretist şi pictor care aborda prioritar, în tablourile sale, compoziţii de inspiraţie istorică. Sub îndrumarea pictorului neoclasic francez Jean Auguste Dominique Ingres [1780-1867], se perfecţionează în realizarea portretelor în creion. La Paris, Ion Negulici cucereşte premiul cel mare al concursului de pictură cu tema «Întoarcerea ţăranilor de la seceră».

Revenit la Câmpulung în 1837, „se autoportretizează în mărime naturală”, pentru ca, în anul următor, la Bucureşti, să îl acompanieze pe domnitorul ţării, Alexandru Ghica, în vizitele acestuia prin capitală, ori la moşia lui din Paşcani. În acelaşi an, realiza, la Iaşi, portretul fratelui său mai mare, George Negulici, şi al frumoasei soţii a acestuia.

În primăvara anului 1839, pleacă la Atena, prin Constantinopol, unde face portretul capuchehaiei Nicolae Vogoride, socrul lui Mihail Sturza, domnul Moldovei, care, încântat de talentul pictorului, îi solicită să-l imortalizeze şi pe el, în postură de domnitor, pe pânza unui tablou. În cursul călătoriei prin Grecia, schiţează numeroase portrete, artistul plastic lăsând, potrivit gazetei «Veacul», „strălucite dovezi de omexcelentă îndemânare şi un rar talent în arta zugrăviei”. În articol, se exprima regretul motivat pentru că pictorul român părăsise prea devreme Elada: „Câţi din greci au cunoscut pe D. Negulici şi lucrările sale le-a părut rău de pornirea lui…”.

Extrem de apreciat pentru portretistica sa de către Ion Câmpineanu şi Petrache Poenaru, Ion D. Negulici a fost recomandat insistent de către aceştia domnitorului Alexandru Ghica pentru a i se „comanda” realizarea unui album „care să cuprindă monumentele, tipurile, costumele militare şi civile ale românilor, pentru om mai bună cunoaştere a României de către străini”. Domnitorul acceptă propunerea şi, „animat de puternice simţăminte patriotice”, decide să-i acorde pictorului „din caseta sa personală” 400 de galbeni anual pentru redactarea şi tipărirea albumului.

Intenţionând să realizeze „o operă sortită veşniciei”, Ion D. Negulici se va documenta la Paris, în atelierul lui Michel Martin Drölling, un pictor „en vogue”, a cărui experienţă în domeniul artistic era unanim apreciată de specialişti, dar, evenimentele politice din Ţara Românească luând o turnură defavorabilă proiectului menţionat, prin înlocuirea de pe scaunul domniei a lui Alexandru Ghica de către George Bibescu, refractar realizării albumului, pictorul român este nevoit să revină în ţară, după ce, în anul 1842, aprofundase, la Viena, procedeul de gravare a unei imagini în acvaforte, dar, mai ales, tehnica litografiei, devenind un fervent susţinător al introducerii acestei metode de multiplicare grafică în Ţara Românească, apreciată ca fiind un mijloc financiar accesibil pentru „acţiunea de propagare a artei autentice în scopul cultivării poporului”. Ion D. Negulici va înfiinţa, la Piteşti, un atelier de pictură clasică, la care se vor perfecţiona, în arta portretului şi peisajului, viitori artişti ai penelului din localitate.

Excelent profesor de desen la Colegiul «Sf. Sava» din Bucureşti, Ion D. Negulici a împărtăşit discipolilor săi, cu generozitate, din vasta experienţă acumulată în domeniul picturii. Portretele de analiză psihologică în ulei sau în creion, atestând calităţi stilistice remarcabile, eternizează figurile unor contemporani: C. D. Aricescu, Costache Aristia, Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Iancu Manu, Ion Heliade-Rădulescu, C. A. Rosetti – din galeria revoluţionarilor paşoptişti, dar şi imaginea unor membri ai familiei sale: Maica Pelaghia (mama), Ana Sibarti (soţia), Dumitru D. Negulici şi Anastasia (fratele şi cumnata pictorului), precum şi personaje din înalta societate a vremii: Gheorghe Bibescu Vodă, Alexandru Ghica Vodă, Elena şi Iancu Golescu, Niţă Magheru, Maria Rosetti, Alexandru Slătineanu, Alexandru Zanne şi alţii.

Considerat, de către istoricul de artă Lucia Dracopol, în lucrarea acesteia, «I. Negulici. 1812–1851», „portretistul boierimii Principatelor între 1837–1848 şi, apoi, pictorul celor două curţi domnitoare, a lui Ghica Vodă şi, pentru o vreme mai scurtă, a lui Mihail Sturza, domnul Moldovei, Negulici este oarecum pictorul oficial al vremii.”…

Autoportretele în ulei, portretul pictorului C. D. Rosenthal completează, alături de acuarela «Femeia în albastru» remarcabilă „prin transparenţa tonurilor”, suita artei portretistice din repertoriul atât de complex al artistului plastic Ion D. Negulici. Peisajul «Vedere din Câmpulung» se înscrie printre realizările de excepţie ale acestui gen artistic

în istoria plasticii naţionale.

Fascinat de «Cloşca cu puii de aur», Ion D. Negulici, vădind preocupări arheologice susţinute, execută primul desen al tezaurului de la Pietroasa în integralitatea sa. Antrenat în mişcarea culturală a perioadei premergătoare revoluţiei paşoptiste, al cărui

animator virtual a fost Ion Heliade-Rădulescu, pictorul Ion D. Negulici conduce, între 1 octombrie 1845 şi 1 decembrie 1846, gazeta «Curierul românesc», întrucât editorul revistei se afla în străinătate. În acest important periodic, el va publica majoritatea traducerilor sale. În anul 1846, pictorul, pe care discipolul său, C. I. Stăncescu, îl descrie cu extremă afecţiune ca fiind „un bărbat de o statură mai mult înaltă, cu o dezvoltare corporală în proporţiunile cele mai norocite, cu trăsurile obrazului d’o regularitate rară, cu părul şi barba negre şi buclate, aducând aminte de admirabilele profiluri din marea epocă greacă, reproduse pe cameele antice” se îndrăgosteşte fulgerător de Anna Sibarti, o italiancă „blondă şi destul de frumoasă”, care fusese căsătorită şi avea un fiu, dar „cu care trăi, fără să fie cununat până la finele vieţii sale”…

În timpul sărbătorilor de Paşti din anul 1847, un incendiu devastator a mistuit casa din Bucureşti în care locuia cu chirie şi, o dată cu aceasta, multe dintre tablourile pe care le pictase. Pictorul primeşte ca despăgubire 8000 de lei şi este, la solicitarea sa, încadrat profesor de desen la Şcoala de la Radu Vodă.

Spirit enciclopedist, Ion D. Negulici elaborează, în anul 1848, un «Vocabular român» explicativ, care includea neologisme şi iniţiază un «Plan de mică bibliotecă universală», publicând circa 20 de scrieri originale şi traduceri, printre care: «Educaţia mumelor de familie sau Civilizaţia neamului omenesc prin femei», «Despre amor, lege fizică şi morală a naturei», «Scrisori la Sofia: asupra fizicei, himiei şi istoriei naturale» de

Aimé Martin, în 1844, «Iubita franţeză sau Clotilda şi Edmond» de T. F. Paccard, «Martirii» de Chateaubriand, «Maria» de S. H. Berthoud, «Călătoriile lui Guliver în ţeri depărtate» (traducere din Ionathan Swift, pe care a ilustrat-o, în 1848, cu litografii proprii) ş. a. Traducerile sale în limba română au fost apreciate elogios de către Ion Heliade-Rădulescu, iniţiatorul unei campanii susţinute de culturalizare a poporului român şi considerate de analişti ai fenomenului literar ca fiind „tălmăciri cursive, într-un stil

modern, vădind preocuparea pentru cultivarea limbii române”…

Părăsind temporar penelul, Ion D. Negulici abordează proza (nuvela «Samoil neguţătorul») şi dramaturgia (piesele: «Dreptatea lui Dumnezeu» de Anicet Bourgeois, «Credinţa, speranţa şi caritatea» de P. B. Rosier; piesele în tălmăcirea sa fiind reprezentate pe scena Teatrului naţional din Bucureşti.

În tumultoasele zile ale Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, se situează printre capii acestei profunde mişcări sociale, la pregătirea căreia contribuise prin participarea în conducerea societăţii secrete «Frăţia», fiind numit, de către Guvernul provizoriu, „ocârmuitor de Prahova”.

După reprimarea revoluţiei, se refugiază la Braşov, de teama represaliilor, iar, în vara anului următor, la Constantinopol, „ca oaspete al sultanului” şi, apoi, la Brussa în Asia Mică, „unde pictează cunoscutul portret al lui Nicolae Bălcescu, un autoportret în ulei, precum şi cel dintâi peisaj nocturn «Brussa în noapte», care s-a pierdut”.

Bolnav de tuberculoză, Ion D. Negulici s-a stins din viaţă la Istanbul, în ziua de 5 aprilie 1851, fiind înmormântat alături de prietenul său, pictorul Barbu Iscovescu, în cimitirul grecesc din cartierul Pera; la funeraliile pictorului român, „un arhiereu şi mai mulţi preoţi greci, alături de egumenul de la Snagov care se afla la Constantinopol”, au oficiat slujba religioasă, în prezenţa soţiei lui, Anna Negulici.

Relevând rolul poporului în revoluţia paşoptistă, într-o scrisoare adresată din exil, la 21 februarie 1851, lui Ion Heliade-Rădulescu, cu puţin timp înainte de moarte, Ion D. Negulici menţiona, printre altele, o realitate indubitabilă în evoluţia istorică a societăţii româneşti: „În cele trei luni ale suveranităţii sale, nu guvernul, ci poporul a ţinut revoluţia şi ordinea”… În paleta atât de complexă a preocupărilor cărturarului revoluţionar Ion D. Negulici, dominanta existenţei sale a constituit-o iubirea nemărginită faţă de patrie, artistul fiind considerat un „remarcabil pictor portretist ce face trecerea, în Muntenia, de la pictura religioasă la cea laică, un remarcabil literat, un traducător cu concepţii foarte înaintate asupra lecturii şi, în general, asupra educării femeii prin literatură.”.

Bibliografie selectivă:

  1. Grigore Constantinescu – Argeșul artistic – evocări biografice, Ed. Alean, Pitești, 2015.
  2. Lucia Dracopol-Ispir – Pictorul I. Negulici, Bucureşti, 1939;
  3. Dan Grigorescu – Trei pictori de la 1848, Bucureşti, 1967;

  4. Flaminiu Mârtzu – Ştiri noi şi precizări biografice asupra pictorului revoluţionar Ion D. Negulici, în „Studii şi cercetări de istoria artei. Seria artă plastică, tom 14, Bucureşti, 1967;

  5. Augustin Z.N. Pop – Din istoria culturii argeşene, Piteşti, 1965;

  6. Ioan Răuţescu – Câmpulung-Muscel, monografie, 1943;

  7. C. I. Stăncescu – I. Negulici, în „Literatură şi artă română”, 25 octombrie 1899.

Comments

comments