Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. Gheorghe Pantelie (1941-2008): „Pictura mea stă la mijloc, între lumină şi întuneric”

1,573 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Personalitate marcantă a picturii românesști, Gheorghe Pantelie se năștea în familia unor negustori de seamă specializaţi în comerţul cu chimicale din perioada interbelică a Piteştiului: Gheorghe Pantelie, originar din Mihăeştii Muscelului, şi a soţiei sale, Ecaterina Rădulescu, fiica unor proprietari de pământ din Rociu-Argeş, femeie distinsă, cu vădite aptitudini artistice, colecţionară de costume populare, ea însăşi creatoare de broderii, la 25 decembrie 1941.

Prof. Grigore Constantinescu, în Argeșul artistic – evocări biografice, ne reletează că acesta învăţă abc-ul desenului în şcoala din apropierea casei de pe strada Maior Şonţu, atras de mic spre mirajul culorilor. Gheorghe Pantelie urmează cursurile Şcolii medii de arte plastice din Piteşti şi, ulterior, în completare, ale Liceului de fete din oraşul de pe Argeş, unde profesori înzestraţi ei înşişi cu vădite calităţi artistice îi vor şlefui talentul înnăscut. În dorinţa de a-şi însuşi temeinic tainele picturii naţionale şi universale, Gheorghe Pantelie se înscrie la Institutul de artă plastică «Nicolae Grigorescu» din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1971, având ca profesor de pictură pe Octav Angheluţă [1904-1978], considerat, de criticul şi istoricul de artă Adina Nanu, drept „una din forţele vitale care s-au format şi manifestat în perioada interbelică, atât de bogată în talente, şi care şi-au păstrat şi în epoca «realismului socialist», a propagandei politice comuniste, cultul pentru creaţia artistică autentică, asigurându-i supravieţuirea”…

Adevăratul mentor spiritual al studentului piteştean a fost, însă, potrivit aprecierii pictorului Ion Pantilie, fratele mai mic al artistului, colegul său mai în vârstă din facultate, Mihai Horea, un adept învederat al artei abstracte, „un pictor singular, care nu seamănă cu nimeni, poate doar cu el însuşi şi al cărui demers artistic pare simplu: pătratul raportat la secţiunea de aur”…

Încadrat la Galeria de artă a Muzeului judeţean Argeş, într-un mediu extrem de favorabil dezvoltării sale ca artist plastic, Gheorghe Pantelie se remarcă printr-o susţinută activitate, organizând periodic retrospective ale unor maeştri ai penelului din colecţia de artă a galeriei piteştene, valorificându-le expoziţional, astfel, operele tezaurizate în patrimoniul muzeelor de artă din România.

Implicat direct în fenomenul artistic contemporan, expune, pe simezele Galeriei de artă din Piteşti, creaţiile unor pictori consacraţi, dar şi ale unor debutanţi, îndrumându-i, cu un remarcabil tact pedagogic pe aspiranţii la glorie antumă, uneori, mult prea dispuşi pentru experimentări artistice de receptarea corectă a cărora nu erau pregătiţi într-o suficientă măsură.

Încadrat la fostul Centru Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş, veghea evitarea unor derapaje de la bunul simţ impus de canoanele artei autentice, deşi nu accepta tendinţele de reproducere frauduloasă a unor valori de artă arhicunoscute publicului avizat, manifestate frecvent în practica „artistică” a unor amatori, Gheorghe Pantelie avea, totuşi, o vădită atitudine de înţelegere a celor ce se dedicau trup şi suflet artei, chiar dacă, pentru neiniţiaţi, nu era evidentă nici o scânteie de talent în creaţia acestora…

Fără să persifleze îndărătnicia unora de a se agăţa de un destin paralel, pentru care nu erau vizibil dotaţi, Gheorghe Pantelie reuşea să găsească „lumini” în care întrezărea un posibil drum de urmat, în obscuritatea cvasitotală pentru noi, ceilalţi specialişti în varii domenii ale creaţiei populare, a oricăror urme de inspiraţie în „tablourile” supuse analizei de către autori.

Selecţia operată cu atâta bunăvoinţă, spusele lui de bine sădind în tânăr încrederea în ceea ce face, au fost, pentru mine, o lecţie de viaţă, pe care n-am uitat-o, deşi destui ani s-au scurs de atunci…

Opera pictorului profesor s-a bucurat de o apreciere motivată a specialiştilor în arta plastică românească actuală. Iolanda Malamen – o apreciată scriitoare bucureşteancă, dar şi o îndrăgostită de culorile îngemănate pe pânză, ea însăşi exersându-şi talentul în acest domeniu fascinant al artei, mărturisea, în inspiratul său eseu «Gheorghe Pantelie, zbucium şi izbăvire» consacrat pictorului, pe care l-a publicat în 2008, în revista „Luceafărul”: „Rareori, mi-a fost dat să văd un spirit mai disponibil dialogului; rareori, am văzut un artist mai neconcesiv cu superficialitatea şi cu locul comun şi, rareori, am văzut un artist la care acea stare ataraxică, necesară oricărui creator, să fie trăită, în mod paradoxal, ca opusul ei, prin frământări, nelinişti şi elan paroxistic. Am privit adesea cărţile despre artă din propria bibliotecă, pe care le citea şi recitea, le adnota, le sublinia febril, până când paginile se desprindeau din legături. Era categoric şi volubil cu lucrurile pe care le iubea. Era un meşteşugar în căutarea absolutului, care dispreţuia improvizaţiile şi credea cu ardoare în misionarismul social al artistului. Piteştiul a fost pentru el o matrice sufletească, un spaţiu de care nu s-a putut desprinde niciodată, deşi unele tentative au existat de-a lungul anilor. Nu lipseau, bineînţeles, ierarhizările proprii, amplu şi bine fondate, care exprimau venerări, afilieri şi convingeri lucide. Interesat de ceea ce produc tinerii artişti, era adeptul necesităţii tuturor experimentelor.

Gheorghe Pantelie nu este un pictor al intuiţiei şi al obsesiei formale şi nici un izbăvitor de lumi palpabile nici măcar atunci când îşi pictează ibricul în care-şi face cafeaua şi nici când polemizează cu umor pe subiecte de haos social şi economic postdecembrist. Picta în transa limbajului vertebrat (cel care nu-şi etalează suficienţele) şi surprindea hieraticul sau pâlpâirile viului, decelând, ordonând şi destăinuind. Clădea şi refăcea, filtra şi risipea miriade de puncte cromatice, cu care-şi construia imaginarul.

Înfloriri stranii, vegetaţii monadelfe, naturi statice, aflate parcă într-o enigmatică înfiorare a luminii şi a umbrelor vorbesc despre determinare, control asupra spaţiului şi ardoare cromatică. Cu puţin înainte de moarte, având (posibil) sentimentul marii treceri, se portretizează, realizând două răscolitoare oglindiri: una cu trimitere clară la celebrul «Autoportret» al lui Vincent van Gogh, cealaltă arătând chipul patetic al unui clovn îmbătrânit, ce-şi ţine bastonul pe genunchi ca pe singurul obiect care-l mai leagă de existenţa pământeană.”.

Contactul nemijlocit cu opera artistului plastic prilejuise Iolandei Malamen reflecţii motivate: „Gheorghe Pantelie, artist plurivalent, cu mare vocaţie pedagogică şi cu exemplar simţ critic, căutând mereu, cu intenţia de-a opune căutării, rezolvarea, aidoma unui demiurg, artist cerebral, meditativ, pentru care forma şi culoarea ard în peisaje universale, artist ce vede ce alţii n-ar putea vedea în trei vieţi, umblând prin limbajul plastic cu o vehemenţă fertilă, Gheorghe Pantelie, atât de parcimonios cu demonii celebrităţii, şi-a asumat cultura occidentală, extrăgând din ea „miezul” tainic în care, ca într-o rotire apoteotică, culoarea devine înţelesul luminii şi al întunericului. O lecţie de pictură de neuitat, un limbaj în care impresia este invers proporţională cu natura din jurul nostru, adică devine concept mistic, şi, după cum mărturiseşte însuşi Gheorghe Pantelie: «Pictura mea stă la mijloc, între lumină şi întuneric.»”.

Reflecţiile sintetizatoare ale Iolandei Malamen despre arta pictorului piteştean privită în contextul unei alte creaţii plastice admirabil concepute de către talentatul pictor Ion Pantilie, aveau ca temei analitic expoziţia comună de pictură organizată de către cei doi fraţi, Gheorghe Pantelie şi Ion Pantilie, „artişti de mare forţă gestuală, coerenţă modernă şi luciditate expresivă”, în Sala de artă „Artis” din Bucureşti, la 28 martie 2005.

În acelaşi registru elogios, se înscriu condensatele referiri ale criticului şi istoricului de artă Constantin Prut, autorul unei sinteze unice în literatura de specialitate în limba română «Dicționar de artă modernă»: „Gheorghe Pantelie se afirmă ca un subtil colorist al generaţiei sale, analizele cromatice demonstrează înclinarea unei solide formaţii teoretice cu o acută participare senzorială. Lucrările sale sunt expresia unui efort continuu de substituire a tuturor elementelor străine din pictură – arhitectură, plasticitate etc. – cu efecte de pură picturalitate.”.

Gheorghe Pantelie devenise o prezenţă constantă pe simezele galeriilor de artă din ţară încă din 1971, când a debutat în cadrul Expoziţiei Cenaclului de artă plastică din Piteşti; au urmat, în ordine cronologică, expoziţiile personale şi de grup organizate în sălile de artă de la: „Tehnic-club”, Piteşti [1972]; „Amfora”, Bucureşti; „Plener”, Bydgoszcz (Polonia) [1973]; Muzeul de artă, Piteşti [1974]; Galeria de artă, Piteşti [1975]; Galeria de artă, Cluj–Napoca [1978]; „Metopa”, Piteşti [1979-1981]; „Căminul artei”, Bucureşti [1981]; „Dalles”, Bucureşti [1982-1986]; „Metopa”, Piteşti; Râmnicu Vâlcea [1987], „Metopa”, Piteşti [1989]; „Orizont”, Bucureşti; Erlangen (Germania) [1990]; Erlangen [1991-1992]; Frankfurt (Germania) [1992]; Casa Americii Latine, Bucureşti [1995]; „Salonul de Sud”, Râmnicu Vâlcea [1996-1997]; „Metopa”, Piteşti [1998-1999]; Salonul Centrului cultural, Piteşti [1999-2004]; „Artis”, Bucureşti [2005]; „Apollo”, Bucureşti [2006].

Membru din anul 1975 al filialei Argeş a Uniunii artiştilor plastici din România, Gheorghe Pantelie este deţinătorul Premiului republican de pictură [1974], Premiului de excelenţă Argeş [2002], Premiului pentru activitate expoziţională [2003]. A efectuat călătorii de studii în: Bulgaria, Grecia, Germania, Polonia, Ungaria, U.R.S.S. şi este prezent în colecţii particulare din: Germania, Italia, Polonia, România, S.U.A. Numele său apare în: «Istoria picturii româneşti», de Vasile Florea şi Marin Mihalache, în «Enciclopedia artiştilor plastici români», în «Dicţionarul personalităţilor din România» [2003], dar şi în volumul meu, «Argeşul monumental – enciclopedie patrimonială» [Piteşti, 2011], printre personalităţile de excepţie care au înnobilat, prin opera lor, tărâmul de cultură şi spiritualitate al Argeşului.

Activitatea sa socială a fost extrem de laborioasă, prin funcţiile importante deţinute, contribuind efectiv la dezvoltarea artelor plastice pe plan zonal şi, implicit, naţional: inspector–şef la Inspectoratul pentru cultură al judeţului Argeş [1990], inspector de specialitate la Inspectoratul şcolar judeţean Argeş [1997–2001], metodist la Casa creaţiei populare Argeş, fostul Centru Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş [1977–1989], preocupându-se de „arta populară din judeţ, de susţinerea şi creşterea mişcării artei naive, pe plan local şi naţional”, iar, ca profesor, a predat cursuri de specialitate la Liceul «Dinu Lipatti» din municipiul Piteşti [1971–2008].

Confesiunile sale devenite publice relevă un mod de gândire care nu acceptă superficialitatea manifestată de o generaţie apatică, debusolată, fără nici un crez în posibilităţile omului de a se depăşi prin propria lui activitate: „Îmi doresc ca toţi intelectualii piteşteni să mişte, cu energia lor pozitivă, lucrurile înspre calitate. Ne-am născut să gândim. Dacă există «Judecata de Apoi», să vedeţi cum o să fim traşi la răspundere pentru că ne-am folosit creierul prost, că n-am gândit cât trebuie !… Nu mă refer la cei săraci cu duhul, ci la cei care încearcă să-şi păcălească existenţa. E momentul să ne provocăm limitele, pentru că nu poţi să trăieşti cu un suflet sărac !”…

Confesându-se, fără intenţia a se autocenzura, el însuşi era obsedat de propria sa viaţă, de autodepăşirea sa artistică, neîmpăcat cu suficienţa unor opere lipsite de un ţel bine definit: „Viaţa mea nu a fost plină de amar cum s-ar putea crede… În ea, a picurat şi dulceaţă. Vă invit să vă imaginaţi ce delicioasă şi rafinată este o trăire dulce–amară. Dacă aş fi avut parte numai de dulceaţă, aş fi trăit într-o imensă greaţă… Dacă aş fi trăit numai într-un amar, aş fi fost un ratat… Am de toate: cataloage, expoziţii, participări, premii, un munte de diplome. Toate sunt hârtii fără valoare, oricine îşi poate face rost de aşa ceva, numai să vrea. Doresc să-mi fac singur o scară înaltă din pictura mea, o scară pe care să mă pot sui la cer; că, de pământ, m-am c-am săturat !”…

„Dacă moartea nu l-ar fi înălţat brusc la Cer, Gheorghe Pantelie ar fi fost, cu siguranţă, în opinia exigentei analiste a operei sale plastice, Iolanda Malamen, acelaşi teoretician revolut şi pasional în ce priveşte „rosturile” artei şi acelaşi intransigent şi avar deconspirator al propriei opere, la care a migălit toată viaţa, având conştienţa valorii sale.”.

Din păcate, în ziua de 18 februarie 2008, pe şevaletul de culori luminoase al vieţii trăite liniştit, printre tablouri şi printre ai săi, în casa lui din Bascov, destinul aşternea necruţător culoarea neagră a morţii, artistul profesor Gheorghe Pantelie, în vârstă de numai 67 de ani, trecând din efemeritatea vieţii terestre în eternitatea celestă.

Anii de-a rândul, după dispariția sa, în cadrul manifestării “Reuniunea de primăvară a artiștilor plastici amatori din Argeș”, organizată de fostul Centru Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş (1956-2017), s-a acordat un premiu pentru cel mai bun pictor amator argeșean, premiu care a purtat numele lui Gheorghe Pantelie.

Memoria sa va dăinui, însă, cu certitudine, întru eternitatea spaţiului cultural românesc, printr-o viaţă dăruită cu devoţiune artei autentice.

Bibliografie:
1. Grigore Constantinescu – Argeșul artistic – evocări biografice, Ed. Alean, Pitești, 2015.
2. Revista Luceafărul – Gheorghe PANTELIE, zbucium și izbăvire, de Iolanda Malamen (http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3221&editie=136)

Comments

comments