Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. Gheorghe I. Brătianu – istoric și om politic

970 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Personalitate marcantă a culturii și politicii românești, Gheorghe I. Brătianu s-a născut la data de 28 ianuarie 1898 la Ruginoasa, judeţul Iaşi, fiind nepotul lui I. C. Brătianu (1821-1891) și fiul lui Ion I. C. Brătianu (1864-1927), două dintre personalităţile reprezentative al vieţii politice ale României moderne. Primul a fost prim-ministru al ţării în timpul războiului din 1877-1878, care a dus la cucerirea Independenţei de Stat a României. Al doilea a fost prim-ministru în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului. După mamă se trăgea din familia fanariotă Moruzi, ce a dat doi domnitori în ambele Principate în a doua jumătate a veacului XVIII şi începutul celui următor, dar şi din Sturdza.

Mama, Maria Moruzi, se căsătorise în 1889 cu fiul lui Al. I. Cuza – rezultat din relaţia acestuia cu Maria Obrenovici –, tot Alexandru, care însă a murit la scurtă vreme. Prin moştenire, văduva Maria Moruzi locuia la castelul de la Ruginoasa, unde a invitat să locuiască şi pe tânărul Ion (Ionel) I.C. Brătianu, proaspăt inginer ce lucra la calea ferată Iaşi – Paşcani. Între cei doi s-a înfiripat o idilă, în urma căreia s-a născut Gh. I. Brătianu, părinţii căsătorindu-se formal doar pentru a legitima copilul, după care s-au şi despărţit, fiecare având propria viaţă.

Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa şi la proprietatea din Iaşi a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916 şi-a dat bacalaureatul la Iaşi, iar în vara aceluiaşi an îl vizitează pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte.
După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916-31 martie 1917 a urmat cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie, la Iaşi, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, participând la luptele grele de la Cireşoaia, a fost rănit, iar după însănătoşire a ajuns din nou pe front, în Bucovina. Experienţa de pe front şi-a expus-o în cartea „File rupte din cartea războiului”.

După demobilizarea sa din armată, în anul 1918, Gheorghe I. Brătianu a urmat calea firească a studiilor pentru a deveni şi a se afirma ca savant istoric. A luat licenţa în drept la Universitatea din Iaşi (1919), licenţa în litere la Sorbona, Franţa (1921), a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1923) şi doctor în litere (istorie medievală), tot la Sorbona, în Franţa, în anul 1929.

În anul 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar din anul 1928 a devenit membru corespondent al Academiei Române, la propunerea istoricului Nicolae Iorga. În această perioadă, Gheorghe I. Brătianu a fost membru şi al altor societăţi şi organisme ştiinţifice, lumea ştiinţifică românească şi internaţională recunoscându-l ca pe un savant medievist de primă talie.

În luna septembrie 1938 face parte din delegaţia română, condusă de Nicolae Iorga, la cel de-al doilea VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Zürich. Comunicarea sa „O nouă istorie a Europei în Evul Mediu: sfârşitul lumii antice şi triumful Orientului” s-a bucurat de o largă audienţă. Publică în două volume lucrarea „Acţiunea politică şi militară a României în lumina corespondenţei diplomatice a lui I. C. Brătianu”.

A activat la Universitatea din Iași până în anul 1940, când a fost transferat la Universitatea din Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, pensionat la limită de vârstă, anul următor fiind numit decan al Facultăţii de Litere.

La 27 noiembrie 1940 este asasinat savantul Nicolae Iorga. Vestea l-a zguduit profund. A participat la înmormântare (Cimitirul Bellu Militar), alături de marii cărturari al ţării, în frunte cu preşedintele Academiei Române, C. Rădulescu-Motru. În cartea „Gheorghe I. Brătianu. Istorie şi politică” (Petre Otu şi Aurel Pentelescu, Editura Corint, Bucureşti 2003, pag. 64), autorii spun: „Gheorghe I. Brătianu a fost singurul profesor de la Facultatea de Litere care a luat cuvântul public, în faţa studenţilor şi profesorilor, împotriva uciderii lui Nicolae Iorga. Nicoară Beldiceanu, în acel moment student, relatează că Gheorghe I. Brătianu a condamnat asasinatul şi a cerut asistenţei păstrarea unui moment de reculegere”. După moartea tragică a lui Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu a fost numit director al Institutului de Istorie din Bucureşti.

La 28 mai 1942, Academia Română consfinţeşte alegerea lui Gheorghe I. Brătianu printre membrii săi titulari, în locul rămas vacant după moartea lui Nicolae Iorga, în Secţiunea Istorică, fiind, la 44 de ani, cel mai tânăr dintre aceştia.

Deşi părinţii săi s-au despărţit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea naşterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim şi a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a tânărului George. În timp ce tatăl său domina cu autoritate viaţa politică din România, el aderă la ideologia politică a Partidului Naţional Liberal, însă se va implica activ pe scena politică abia după decesul nefericit al bătrânului Brătianu (1926). Anul următor devine deputat în Reprezentanţa Naţională, fotoliu pe care îl va păstra neîntrerupt până la dizolvarea din 1940.

Treptat, Gheorghe Brătianu devine o voce activă în cadrul PNL, în special în rândul tinerei generaţii, însă problema restauraţiei carliste va genera apariţia clivajului la nivelul elitei partidului. Spre deosebire de majoritatea liderilor, în frunte cu Vintilă Brătianu, unchiul său, şi I. G. Duca, Gheorghe Brătianu a sprijinit reîntoarcerea în ţară a principelui Carol şi proclamarea acestuia ca suveran. În timpul discuţiilor din noaptea de 7 iunie, la numai o zi după sosirea inopinată la Bucureşti a lui Carol, Brătianu l-a asigurat de sprijinul său total pentru anularea actelor de la 4 ianuarie 1926. Obţinând sprijinul tuturor partidelor, cu excepţia PNL, Carol a fost proclamat rege al României la 8 iunie 1930.
Ca urmare a atitudinii sale, Gheorghe Brătianu a fost exclus din partid. Cu toate acestea, tânărul istoric a reuşit să strângă în jurul său o serie de personalităţi marcante ale culturii române precum Ştefan Ciobanu, C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinţi, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, ş.a., iar la 15 iunie a anunţat înfiinţarea propriei formaţiuni politice pe care a denumit-o tot Partidul Naţional Liberal.

Fără o influenţă electorală notabilă, PNL-Georgist a sprijinit în primii ani politica lui Carol al II-lea, însă pe măsură ce acesta îşi accentua lupta împotriva partidismului şi parlamentarismului, regimul său căpătând nuanţe autoritare, Brătianu a început să se distanţeze de atitudinile politice ale monarhului. În alegerile din decembrie 1937 a semnat pactul de neagresiune electorală cu PNŢ şi Garda de Fier împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim-ministru PNL însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu.

După ce nici un partid nu reuşeşte să obţină cel puţin 40% din voturi pentru a obţine prima majoritară şi a avea majoritate în Cameră astfel încât să susţină un guvern, Carol a chemat la guvernare partidul clasat pe locul patru, deschizând calea spre instaurarea dictaturii regale.
În aceste condiţii, Gheorghe Brătianu decide să se reîntoarcă în PNL, iar la 10 ianuarie va avea loc fuziunea dintre cele două formaţiuni. După numai trei luni partidele politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiţi să activeze în ilegalitate.

În perioada interbelică s-a manifestat ca adept al statu-quo-ului de după Primul Război Mondial şi a atras atenţia asupra păstrării alianţelor României, considerând Rusia sovietică un adversar şi un pericol pentru ţară.

Ca urmare a modificării raportului de influenţă în Europa din anii 1935-1936, Gheorghe I. Brătianu a sesizat scăderea influenţei Angliei şi a Franţei, deci un pericol pentru garanţia păstrării graniţelor României, obţinute după încheierea Primului Război Mondial. Folosind deplasările în scop ştiinţific în Germania şi în scop politic, al fost primit de Adolf Hitler la 16 noiembrie 1936, căruia a încercat să îi explice pericolul revizionismului maghiar, încurajat de Mussolini, dar nu a obţinut nici un rezultat.
În vara anului 1940, deşi nu a participat la şedinţele Consiliilor de Coroană care au decis soarta României, s-a declarat adeptul rezistenţei armate.

La data începerii operaţiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941. După această dată a fost ataşat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. În martie 1942 obţine gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, cu care participă la luptele din Crimeea.

Pentru faptele sale de pe front, a fost decorat cu Crucea Comemorativă, Ordinul Sf. Stanislav cu Spade și Coroana României cu Spade în grad de ofițer cu panglică de Virtute Militară.
În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Şcoala Superioară de Război, unde a ţinut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul „Formule de organizare a păcii în istoria universală”, dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent.

După 23 august 1944 a fost considerat de comuniştii din România ca fiind adversar al acestora şi atacat în presa de stânga ce servea interesele Partidului Comunist din România. În anul 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa Chiţu, în Bucureşti, interzicându-i şi contactele cu lumea din afara ţării. Totodată, a fost suspendat şi din postul de la Universitate şi de la Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, iar la 9 iunie 1948, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, i-a fost retrasă calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti.

Deşi a fost sfătuit încă din 1947 de către prieteni să se refugieze în afara ţării, Gheorghe I. Brătianu a refuzat şi a continuat activitatea sa ştiinţifică pe durata anilor de domiciliu forţat (1947-1950), redactând patru mari lucrări: „Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române”, „Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle”, „În jurul întemeierii statelor româneşti” şi capodopera sa, „La mer Noire. Des origines a la conquete otomane”.

În noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Penitenciarul pentru deţinuţi politici de la Sighetu Marmaţiei, în duba nr. 16968, împreună cu patriotul basarabean Pantelimon Halippa, C.C. Giurescu și alte personalități politice și culturale, unde, fără a fi fost vreodată judecat şi condamnat, a fost murit în noaptea de 23/24 aprilie 1953, la vârsta de 55 de ani, în condiții neelucidate încă. Nu se știe dacă a decedat de pe urma bolilor pe care le-a căpătat în închisoare sau a fost ucis în bătaie…
Două documente au fost eliberate de autorităţile române, spune Maria Brătianu, fiica lui Gheorghe I. Brătianu, ea însăşi un istoric pasionat, cu lucrări de referinţă bazate pe cercetarea arhivelor franceze. Unul în 1958, nr. 370581 seria C din Sighet, menţionează „insuficienţa circulatorie” drept cauză a morţii, intervenită la 27 aprilie 1953. „Acest prim certificat a fost înmânat mamei mele cu semnături indescifrabile şi ştampilă la Bucureşti”. Al doilea document, primit de Maria Brătianu la Paris, în 1972, seria ED 6064, menţionează aceeaşi dată, 27 aprilie 1953, locul Sighetu Marmaţiei, judeţul Maramureş, dar nu mai pomeneşte nimic despre cauza morţii.

Gheorghe Brătianu și-a purtat crucea până la capătul drumului său de pe acest pământ. În fața brutalității comuniste și a nedreptății sistemului totalitar, a rămas demn când atâția alții au cedat. Brătianu a apărat adevărul chiar cu prețul propriei vieți. El rămâne un simbol al patriotismului autentic și al demnității umane.

Prin grija familiei, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Ştefăneşti, judeţul Argeş, la Biserica Florica, în anul 1971, împreună cu ale unchiului său Constantin I. C. Brătianu, de asemenea mort în temniţele comuniste. Pe placa funerară de la Biserica Florica, familia sa a pus următoarea inscripţie: „Au murit la Sighet, neclintiţi în credinţa lor. Osemintele aşezate în aceeaşi criptă la 2.X.1971”.

Bibliografie:

1. Brătianu, Maria G., Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, (în româneşte de Antonia Constantinescu), Colecţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 2003.
2. Revista de istorie militară, nr. 1(47), 1998.
3. Nastasă, Lucian, Suveranii universităţilor româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007.
4. Stelian Neagoe, Oameni politici români – enciclopedie, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007.
5. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_I._Br%C4%83tianu
6. http://inliniedreapta.net/destinul-unui-patriot-gheorghe-bratianu/
7. http://ioncoja.ro/scurt-istoric-al-marelui-istoric-gheorghe-bratianu/

Comments

comments