Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. Gheorghe Ceauşu – modelatorul de concepte

407 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Prof. univ. dr. Gheorghe Ceaușu este Doctor Honoris Causa al Universității Nationale de Artă Teatrală și Cinematografică ,,I. L. Caragiale”, personalitate marcantă a culturii românești, s-a născut în anul 1931 în satul Smei din orasul Costeşti, fiind înmormântat în același sat în anul 2017, luna aprilie. Pe 11 august 2018 ar fi împlinit 87 de ani.

Vasta sa activitate didactică de șase decenii (1957- 2017) și numărul impresionant de cursurii predate în cadrul UNATC au făcut să-și pună amprenta asupra marilor nume ale scenei româneşti.

Filosof şi teoretician al culturii, și-a dedicat întreaga viață artelor spectacolului, fiind autor a numeroase volume printre care „Lumea ca spectacol și spectacolul ca lume”, „Fenomenologia aroganței”, “9 discipline şi 3 domenii”, „Pe drumul gândirii axiologice”, „Estetica operei de artă”.

Membru în AICT – Asociația Internațională a Criticilor de Teatru. Fiu al Argeșului și Muscelului în anul 2011. Cetățean de Onoare al Argeșului și Muscelului în anul 2012.

Pe lângă UNATC a predat și în alte importante instituții de învățământ superior printre care amintim: Conservatorul de muzică Ciprian Porumbescu – în prezent Universitatea Națională de Muzică din București; Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” – în prezent Universitatea Natională de Arte București; Institutul de Arhitectură ,,Ion Mincu” – în prezent Universitatea de Arhitectura și Urbanism Ion Mincu.

Cursuri predate: Istoria Filosofiei; Estetica generala; Estetica filmului (studii doctorale); Receptare cultural (studii doctorale); Interferențe ale formelor culturii si ale artelor (studii doctorale); filosofia culturii; Axiologie generala; Valorile estetice si ale esteticii; Antropologie cultural si teatrala ( master); artele spectacolului; Etica; Sociologia teatrului; Arta şi civilizatia contemporană.

Regizorul Mircea Bunescu, regizorul şi actorul Dan Puric, criticul de teatru Ana Maria Nistor, regizorul Andrei Teodorescu, Nicolae Necşoiu şi Ana Teodorescu, la mormântul lui Gheorghe Ceauşu.

Gheorghe Ceauşu – modelatorul de concepte

Interviu realizat de drd. Anca Mocanu în Revista CONCEPT volumul II, nr. 2/2011, editată de Centrul de Cercetare al Facultăţii de Teatru din UNATC.

  • Domnule profesor, aţi avut un mentor care şi-a pus amprenta asupra formării dvs.?

Nu am avut un mentor în sensul tradiţional al termenului, ci am învăţat mai mult de la profesori, din cărţi şi din observarea vieţii. N-am avut un maestru anume, cu continuitate. Sursa principală au reprezentat-o cărţile, altoite pe codurile mediului educogen de la ţară.

  • V-am întrebat despre un mentor pentru că atunci când eram studentă, am avut o discuţie cu dvs. despre profesorul Henri Wald şi am crezut că este unul din oamenii care v-au influenţat.

L-am simpatizat foarte mult, era un om care emana simpatie, avea umor şi o gândire sprinţară, jucăuşă, avea sclipiri. Henri Wald făcea glume de calitate, ştia filosofie, logică, teatru, literatură, arte, film. Gratifica mai multe zone disciplinare. Însă nu m-am întâlnit special cu dânsul, doar la cursuri şi la dezbateri ştiinţifice sau ocazional pe stradă. Întâlniri programate am avut cu Marcel Breazu, şef la catedra de Filosofie a IATC, de la care am învăţat tehnica gândirii şi arta convieţuirii, arta de a stabili relaţii, nevoia de a avea relaţii catifelate cu oamenii. Marcel Breazu era un înţelept. Din păcate nu a fost apreciat la adevărata lui valoare intelectuală şi a ideilor sale culturale. Adaug despre dânsul că am devenit prieteni pe parcurs. Pentru că m-ai întrebat despre formarea mea, pot să spun că importantă pentru aceasta a fost şi viaţa între artişti. Relaţia mea cu această lume, în speţă cu UNATC, este asemeni relaţiei pe care o avea grecul din antichitate cu Cetatea. Acesta avea o relaţie de dependenţă şi apartenenţă cu Cetatea. Aparţinea Cetăţii şi Cetatea aparţinea grecului. Erau de nedezlegat. Aşa mă simt eu, aparţinând UNATC, dar şi ea îmi aparţine pentru că eu aici am învăţat, am crescut, am profesat, aşa încât avem o istorie comună. E vorba despre armonie. Multe am aflat de la fostul meu coleg şi prieten – semiotician şi estetician subtil – Cezar Radu. În genere am încercat să pătrund şi să înţeleg rădăcina lucrurilor, raţiunea lor de a fi, de ce ele stau aşa şi nu altfel şi cum ar putea să fie. Se înţelege, cred, că sunt conştient de faptul că eu singur nu pot îndrepta lucrurile şi opri continua prăbuşire a societăţii noastre atomizate, dar nu pot fi indiferent când observ o profesionalizare a populaţiei în specialitatea „grătar la iarbă verde”.

  • Aproape că vă invidiez pentru această relaţie. Am senzaţia că azi nu mai aparţinem de un loc. Sau poate doar generaţia mai tânără trăieşte sentimentul acesta…

Da, aşa este. E vorba de o risipire, o risipire individuală, o dilatare a spaţiului dintre oameni, dintre oameni şi instituţii, care se numeşte însingurare. Pentru mine e o satisfacţie să fii în climatul UNATC. Am trăit nişte ani foarte frumoşi. Insist asupra faptului că o văd mai mult decât o instituţie. E un spaţiu, un climat, o atmosferă cu funcţie de templu unde se oficiază, se modelează, se ajustează, se formează şi se cizelează caractere şi artişti. Unde se învaţă ce e de învăţat: tehnica de producere a operelor de artă, dar şi o atitudine faţă de artă şi de valorile artistice şi umanistice, în general. O consider o lume de elită unde se cultivă un rafinament intelectual şi etic ceea ce ne face să fim un model. O şcoală-model în sfera artelor.

  • Sunteţi un produs al acestei lumi.

Eu mă consider un produs al acestui climat. Am avut avantajul de a fi sincron cu evoluţia a trei generaţii de maeştri de actorie. Am prins marii maeştri interbelici români: Finţi, Nuţa Negreanu, Beate Fredanov, Eugenia Popovici, George Dem. Loghin, George Carabin, Ion Şahighian, Moni Ghelerter, Jules Cazaban, Pop Marţian, Ion Olteanu, Beligan, Irina Răchiţeanu, Dina Cocea, Costache Antoniu. Ţinuta şi felul lor de a vorbi erau din altă lume, lumea liberă interbelică în care se preţuiau valorile autentice. Se vedea că vin din altă lume sau, mai exact, că noi veniserăm peste ei afectându-le stilul de viaţă, căci aveau, ca oameni şi maeştri, stil. Privirea, fizionomia, zâmbetul, felul de a grăi, gestica, vestimentaţia erau un mănunchi închegat ce emana eleganţă, fără nici un pic de stridenţă. Îi urmăream cu nesaţ, îi admiram şi îi iubeam, vroiam să fiu ca ei, căci aveau calitatea reală de modele vii care meritau să fie imitate. Am fost la ei la clasă ca să asist şi să înţeleg modul cum se modelează un actor şi cum se naşte un rol. De aceea am rămas nostalgic după acel timp pentru că a fost o perioadă de vârf a manifestării spiritualităţii şi potenţelor româneşti. România era o ţară integrată în Europa, o voce în concertul ţărilor europene. Forma de monarhie funcţiona ca un catalizator al relaţiilor nostre intelectuale, culturale şi instituţionale. Nu cred că vom mai atinge prea curând acest vârf.

  • După 90 oricum nu ne mai puteam întoarce la monarhie, nu-i aşa?

Nu, nu mai era posibil, pentru că după 45 de ani de vacarm, teroare fizică, psihologică şi etică, s-au format deprinderi care nu puteau să dispară instantaneu. Era oricum mai bine să fie. Poate nu era aşa de mult haos, cum e acesta prin care trecem.

  • Vorbeaţi de 3 generaţii de maeştri…

A doua generaţie se continuă cu Amza Pellea, Octavian Cotescu, Ion Cojar, Dem Rădulescu, Leopoldina Bălănuţă, Sanda Manu, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Petrică Vasilescu şi cea de a treia generaţie de profesori de actorie reprezentată azi de Adriana Popovici, Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, Doru Ana, Adrian Titieni. Ţin foarte mult ca cei de azi să ştie că în perioada „Schitului” era un climat familial şi de citadelă, iar apelativul pentru profesorii de actorie era „maestre” şi în mod special „meştere”. Acest „meştere” conţinea o imensă şi solemnă admiraţie pentru destinatar. Aşa cum spunea cineva, e o fericire să fii printre egalii tăi. O vorbă a lui Marin Preda pe care am reţinut-o, suna cam aşa: ”Un ţăran venit la Bucureşti tot un ţăran caută”. Adică îţi cauţi semenul, pe cel cu care poţi discuta, pe cel cu care ai un limbaj comun. De aceea spun că e o mare şansă, ba chiar o fericire să fii printre egalii tăi, să creezi împreună. Eu am această bucurie. Mie îmi place termenul de împreunătate. Am şi o reprezentare a unei comuniuni întru spirit. E vorba de o plantă vie, subacvatică, numită sifonofori. Vietăţi filiforme cu o singură rădăcină şi mai multe trupuri, iar în cap un nerv sensibil. Dacă atingi unul din braţe, se retrag toate în acelaşi timp. Aşa se întâmplă în comunităţile care trăiesc aceeaşi stare. Ele trăiesc în împreunătate. Se bucură şi suferă simultan.

  • Aţi plecat din satul Smei la Bucureşti să vă faceţi… filosof?

Nu, eu am vrut să mă fac cititor. M-au atras cărţile. La noi în casă era, cred, singura bibliotecă din sat. Peste 100 de cărţi. O raritate. Se citea. Se citea mult din Petre Ispirescu, Anton Pann, George Coşbuc, Vasile Alecsandri. Recunosc, am avut lecturi haotice, nu a avut cine să mă înveţe nici ce şi nici cum să citesc. Pentru că şi cititul este o artă.

  • Proveniţi dintr-o familie înstărită? Tatăl a făcut o investiţie în biblioteca familiei…

M-am născut într-o familie de oameni înstăriţi care a sărăcit odată cu colectivizarea. E prea mult spus, investiţie. Le cumpăra el şi sora cea mare de la anticariat de la oraş, ocazional. Cartea lui preferată era “Povestea unei coroane de oţel” de Coşbuc. Era vorba de coroana autentică a Regelui Carol făcută dintr-un tun cucerit de la inamici în timpul războiului pentru independenţă din 1877.

  • Aţi avut fraţi?

Am trei surori şi până de curând am avut patru. Am ţinut în mod firesc şi ţin nespus de mult la ele.

  • Şi mama? Ce-şi dorea pentru unicul fiu? Bănuiesc că vă iubea mult

Nu era o iubire melodramatică, ci implica o oarecare reţinere şi lipseau declaraţiile. Era o viaţă aspră. Mama îşi dorea să devin scriitor. Nu să scriu romane, ci să stau la birou să scriu. Orice, dar scrisul ca profesie.

  • Îşi dorea un intelectual, nu să vă bată soarele pe câmp. Nu vă punea să ajutaţi la treburile casei…

Munceam alături de ei pentru că viaţa la ţară era foarte aspră. Fiecare avea ceva anume de făcut. Exista o disciplină a muncii. Valorile supreme erau: munca şi Dumnezeu. Mama era fiică de preot, lucru care a contat în formarea mea religioasă. Părinţii mei ne-au crescut să fim responsabili. Se ştia că de la muncă provine ceea ce vrei să obţii. Cred în acest principiu pe care l-am pus ca motto în “Fenomenologia aroganţei”: “Omul este născut pentru muncă precum pasărea pentru zbor.” Eu am fost crescut în cultul muncii, al datoriei şi ca adversar al minciunii, în atmosfera de ritualuri şi eresuri a satului.

  • Credeţi că se mai aplică astăzi?

Nu prea. N-are cum. Să nu uităm de ireversibilitate.

  • Ce nemulţumiri aveţi în raport cu societatea contemporană?

O expresie care mă oripilează: “Românii ştiu să petreacă”. De parcă e vorba de o artă, o ştiinţă. Eu credeam că românii ştiu să muncească, să exercite o profesie. E vai de noi, ne pricepem la petreceri.

  • Şi la imitaţie. Da, asta e altă poveste. La imitat nu ne întrece nimeni pentru că e mai uşor să imităm. Căci una este să preiei din alte părţi un model ca adaptare prin adoptare şi alta să reproduci slugarnic. Ne-am specializat într-o însuşire pe care o avem demult şi pe care Mihail Ralea o numeşte zeflemea. Avem capacitatea de a trata totul în zeflemea, adică în deriziune, în băşcălie, la mişto. Tratăm superficial totul. Pe de altă parte, Cioran, care suferea mai mult, o numea şmecheria românească. Detesta această însuşire, care e manifestarea neputinţei de a te ridica la înaltele valori. Unul dintre cele mai utilizate cuvinte la ora actuală în mass-media, dar şi în relaţiile interumane, este cuvântul democraţie. La noi este înţeleasă şi practicată ca permisivitate fără margini ceea ce înseamnă comportament haotic şi anarhic, astfel încât are înfăţişarea unui hibrid, dacă nu cumva chiar caricatură de democraţie, căci şi democraţia presupune la toate nivelurile societalului norme. M-am referit la mentalitatea şi comportamentul de azi al marii părţi a populaţiei produs de către mai mulţi factori inclusiv păguboasa tradiţie din socialism a egalitarismului, pentru ca studenţii noştri să cunoască bine tipul de spectator căruia i se va adresa şi a nu se lăsa atras de aşteptarea gustului grosolan, ci să-l contrazică axiologic înălţând pe spectator la nivelul artei autentice. Din răspândirea excesivă a zeflemelei putem să înţelegem mai bine de ce are mai mare audienţă dintre genurile artistice cel al parodiei.. .
  • Parodia bine făcută te poate înălţa… Parodia izbutită, reuşită, înalţă într-adevăr. Este un gen în care se poate excela atunci când îşi are originea în talent şi vocaţie artistică. Ea poate să se învecineze, să se conjuge şi cu ironia fină ca semn al detaşării lucide. Dar mai este o parodie care e la limita de jos şi se numeşte băşcălie, proiectare în deriziune. Ar trebui să se ştie că nu se poate glumi cu orice.
  • Azi asistăm din plin la acest fenomen, îl trăim. Ai dreptate. Suntem băşcălioşi, specialişti în mişto. Suntem miştocari. Dacă nu eşti miştocar, eşti prea solemn, prea serios, prea rigid.
  • Şi mai trăim sub tirania imaginii…

Acum asistăm la o goană istovitoare după o imagine favorabilă. Apetitul pentru imagine în defavoarea realităţii cred că îşi are sursa în lipsa puterii de a suporta anonimatul şi singurătatea, pentru că individul nu mai trăieşte în colectivitatea unde era cunoscut şi apreciat ca atare. Cum se spune astăzi „exişti dacă apari” (bineînţeles la televiziune). Cum spui tu, tirania imaginii… O obsesie… Toţi vor să apară. E un fel de exhibiţionism. S-a ajuns până acolo încât vor să arate lumii tristeţile, bucuriile, lăturile. E îngrozitor ce se întâmplă.

  • Cei mai mulţi apar să-şi dea cu părerea.

Se practică amatorismul, datul cu părerea despre orice. În public îşi dă cu părerea oricine care nu e specializat. În Occident se construieşte specializarea îngustă, programată. Un specialist ştie totul în domeniul lui. Este impropriu şi dăunător pentru societate ca fiecare să ştie ceva despre toate. Asta mă irită. De aici vine şi lipsa de responsabilitate şi iresponsabilitate a făptuitorului. La noi toată lumea emite. Nu ascultă nimeni, nu tace nimeni. Am ajuns o ţară de emiţători. Ar trebui să se înveţe cele două roluri de locutor şi interlocutor pentru un dialog autentic. E şi o degenerescenţă morală şi intelectuală a omului, întrucât a dispărut linia de demarcaţie între „se cade” şi „nu se cade”. Aşa explic reacţia lui Dan Puric, prietenul meu, care rosteşte împletind ca nimeni altul talentul oratoric cu inteligenţa, îndemnul la reintrarea în normalitate, bazat pe credinţa că a mai rămas ceva din românitate care trebuie cultivat. El are în vedere, deşi nedeclarat, ca model tacit pasărea Phoenix. Are încredere şi speranţă declarată şi trăită că va renaşte şi se va amplifica românitatea care încă nu s-a pierdut. Pledează pentru reevaluare şi regenerare ca o voce unică şi trebuie felicitat şi, de ce nu, urmat.

  • Ce părere aveţi despre democraţie?

Democraţia înseamnă egalitate de şanse potrivit facultăţilor individuale ale fiecăruia, dar în care rezidă ierarhia şi nu permisivitatea fără margini. La noi comportamentul nu este expresia libertăţii, este o dezlănţuire a iraţionalităţii din om, ca atitudine de sfidare a normelor. Populaţia e amorfă şi resemnată, iar funcţiile importante în stat au fost utilizate ca mijloace pentru jefuirea ţării. Dacă m-ar întreba cineva din ce ţară sunt, i-aş răspunde „Sunt din ţara care produce slugi pentru alte ţări.” Unii numesc comportamentele aberante subcultură. Ori cultura e una. Prin cultură se poate înţelege şi că ţoapa şi mârlanul dansează obscen pe rămăşiţele celor două bunuri: bunul simţ şi bunul gust estetic. Aş zice, desigur fără a argumenta, că nici unei ţări nu-i corespunde întru totul conceptul dezirabil de democraţie, ci fiecare o particularizează în felul ei fiind mai aproape sau mai departe de ea. România şi poporul român n-au în fire şi vocaţie republicanismul, ci monarhismul în perioada căruia s-au intensificat europenizarea şi civilizarea şi s-a cristalizat demnitatea noastră în lume, care astăzi, după 70 de ani de ieşire din istorie, e spulberată. Dacă ne uităm în urmă, observăm că tradiţia noastră e voievodală. Cuvântul democraţie e pe buzele tuturor, dar numai pe buze, nu şi în minte şi în viaţă. Iar înţelesul ce i se dă este reprezentat de abaterea de la norme care implică şi ignorarea sau chiar lezarea celuilalt. Azi majoritatea oamenilor sunt centraţi pe „a avea” şi cei puţini pe „a fi”. Dar edificiul social se întemeiază pe ideile acestora din urmă. Între aceste două categorii s-a căscat o falie care e cauza lipsei de comunicare dintre ele. De aici a rezultat un fel de Babel.

  • Pentru că tot aţi amintit de prietenul dvs. Dan Puric, cum v-aţi cunoscut?

Cu Puric am multe dialoguri autentice, între noi există o afinitate. L-am cunoscut pe când era în anul doi de Actorie. Ne-am împrietenit făcând schimb de cărţi şi prin discuţiile pe care le aveam când ne întâlneam. Ne leagă o prietenie zdravănă de 26 de ani. Mai am un prieten din aceeaşi perioadă, Mihai Constantin Ranin care, de asemenea, este un artist de o mare valoare şi un intelectual. Este ctitor de teatre (Sibiu, Târgovişte, Deva). Are o imaginaţie debordantă, o inteligenţă şi o cultură universală de admirat. În genere mie îmi convine împreunătatea, dar mai mult prietenia, dacă aş avea certitudinea că nu se stinge. Acum, de exemplu, lucrez în bune, amicale şi colegiale condiţii cu Ştefan Ruxandra la un studiu intitulat „Sensuri ale noţiunii de model”. Problema modelului mult clamată astăzi, cred că nu se pune decât pentru cei dotaţi genetic cu talent şi vocaţie într-o direcţie sau alta. La urma urmei, dincolo de ceea ce învaţă de la alţii, un creator de bunuri spirituale este un autodidact şi „în spatele” operei lui stă un imens şi îndelungat efort, la care se adaugă renunţări la plăcerile vieţii obişnuite.

  • Aminteaţi de un exhibiţionism vizual. Cred că devenim pe zi ce trece mai curioşi.

Îţi vorbeam mai devreme de băşcălie şi zeflemea. Legat de acestea două este voyeurismul. Curiozitatea de mahala, de a te uita prin gaura cheii. Multe emisiuni TV au devenit gaura cheii. Nu mai trebuie să te uiţi peste gard, ci pur şi simplu te uiţi la emisiune. E o foarte mare diferenţă între nevoia de a şti şi curiozitate. Cercetătorii, savanţii, creatorii nu au curiozitate, ci au nevoie. Curiozitatea este nevoia de a afla ce face celălalt în grădina lui sau în intimitate. De aici impostura care vrea să se legitimize ca originalitate.

  • Ce vă preocupă în mod special, când faceţi abstracţie de cotidian?

În ceea ce mă priveşte, eu sunt preocupat să cioplesc la concepte, să le rafinez. Să mă lămuresc singur. S-au diluat conceptele, dihotomiile. Eu nu pledez pentru linia de demarcaţie rigidă, fermă între entităţi. Dar nici să le amestecăm, ci să le lăsăm “să tremure la margine” cum spunea Titu Maiorescu. Tot ce am scris până acum am scris din insatisfacţia a ceea ce este şi din nevoia de autolămurire. N-am scris pentru cineva, am scris ca să mă exprim.

  • Scrieţi ziua sau noaptea?

Mai ales noaptea, furându-mi somnul pentru că timpul e scurt. Noaptea eşti stăpân pe timp şi nu te mai uiţi la ceas.

  • Să înţeleg că noaptea vin ideile, vine inspiraţia?

Ideile vin de îndată ce urc în troleibuzul 90, de aceea trebuie să am pregătită o foaie de hârtie. Ideile îmi vin şi când stau de vorbă cu cineva, când mă spăl pe mâini şi când stau pe spate. Ideile nu vin când le chemi, ci când vor ele. Trebuie să–ţi spun că mulţi confundă inspiraţia cu pornirea. Inspiraţia e o succesiune de soluţii ca iluminări sau revelări în timp ce se creează opera. Inspiraţia nu e un punct de pornire. Acest punct de pornire poate fi un mit, un basm, o legendă, o baladă, o operă clasică ca să nu mai vorbim de situaţii de viaţă. Cum ar spune Tudor Vianu, “Inspiraţia este o soluţie la o problemă”. Iar eu cred că în timpul creării operei de artă sunt atâtea soluţii inspirate câte obstacole în desăvârşirea operei.

  • Care dintre cele 7 arte vă este mai aproape? Pornesc de la constatarea elementară că nimeni nu gratifică toate cele 7 arte în aceeaşi măsură. Adică nu le cultivă din lipsă de timp, dar şi din apetenţă sau înclinaţie. Eu am preferinţe pentru literatură, teatru şi film care m-au atras de la bun început. Am simţit întotdeauna nevoia de a vedea pe ecran umbre, de a contempla umbre. Se ştie că teatrul este o artă vie, cum spune Appia, vezi omul viu, pe când pe ecran, vezi umbrele. Pe mine m-au atras mai mult umbrele decât omul viu de pe scenă, de multe ori. Filmul m-a proiectat în irealităţi, în vis, în utopie, m-a făcut să evadez din realitate. Căci seamănă cu imaginea cirezilor agreste care sunt, cum spunea Ion Barbu, un joc secund mai pur. Iar dificultatea de receptare a filmului faţă de teatru şi literatură este aceea că limitează imaginaţia. După criteriul stimulării imaginaţiei, cea mai importantă este literatura.
  • Ce vă pune în disconfort? G.C.

Dezordinea, murdăria, haosul, minciuna şi ipocrizia. Spre exemplu, pudoarea care e o valoare morală, e văzută azi ca înapoiere. Pudoarea a început să fie taxată drept ipocrizie, ceea ce e foarte grav. De aceea spun că e vorba de o degradare morală. Se manifestă la ora actuală o înclinaţie specială pentru corp şi sex. Nu există spot publicitar fără o aluzie sexuală. Parcă descoperim acum că avem sex.

  • Poate pentru cei mai mulţi această expunere e o formă de divertisment …?! Există două forme de divertisment: divertisment serios care înseamnă destindere, sărbătoare şi divertismentul derizoriu. Astăzi, din păcate, se pune accent exclusiv, pe divertismentul derizoriu care e simplu şi satisface mărunta exigenţă sau lipsa de exigenţă. E fără efort şi îţi dă impresia că te realizezi repede. E o distracţie ieftină iar divertismentul serios are şi aspect estetic şi substanţă formativă. A.M.: Şi cum trebuie să ne salvăm? G.C.: Anca, tu nu crezi că mă supraestimezi crezând despre mine că deţin toate soluţiile? Eu vin doar cu o părere personală – care nu exclude alte opinii cu condiţia ca acelea să fie întemeiate – şi anume că trebuie să ne hrănim din trunchiul universal de valori, de apartenenţă la o origine, un neam, o ţară, o patrie şi o cultură şi să îl cunoaştem pe celălalt, iar cunoscându-l şi respectându-l ni-l apropiem ca semen. Realitatea noastră socială are alură de carusel, care se învârte fără sens, fără direcţie. Iar pe orizontală dominant e haosul. Cea mai adâncă înţelepciune care nu se mai poate aplica azi, din păcate, îi aparţine lui Spinoza: “Nu râde, nu plânge, nu detesta, înţelege!” Dar dacă ai această atitudine astăzi devii o victimă sigură în faţa agresivităţii şi a grosolăniei care se răspândeşte ca o maree prin contagiune. Când aud vorba asta “Iubeşte omul!” nu o înţeleg. Sunt unii care trebuie să fie iubiţi şi alţii, detestaţi. Dacă ne uităm în istorie şi vedem de câte atrocităţi abominabile a fost în stare omul, cum să iubim fără discernământ?
  • Cum rămâne cu ceea ce se spune în Biblie: Iubeşte-ţi aproapele…?! Iisus a revoluţionat religia centrând-o pe inimă unde îşi are izvorul iubirea şi iertarea, dar El era Dumnezeu, şi, mai mult decât atât, a zis „Să ierţi de şaptezeci de ori câte şapte”, deci nu chiar tot. Eu nu pot să laud sau să aprob răul făptuit de semenii mei care prin acestea nu-mi sunt şi apropiaţi.
  • Se vorbeşte de “rezistenţa prin cultură” în timpul comunismului, ce părere aveţi despre această sintagmă?

Am o rezervă faţă de “rezistenţa prin cultură”. Cum să rezişti prin cultură la nişte norme impuse de vandalismul comunismului? Nu s-a pus problema de a rezista, ci de a accepta. A fost o strategie insuficientă, deşi nu a fost elaborată, ci spontană. Dacă era unitate de spirit trebuia să se manifeste împotrivă, nu prin nişte supape. Aşa se rezistă prin cultură, promovând valorile autentice şi printr-o supapă de libertate, printr-o complicitate cu cititorul. El nu e un detectiv care te urmăreşte, nu trebuie să fii complicele lui. S-a „murmurat”, dar mai mult în surdină şi cu prudenţă, fără asumarea riscului pedepsei previzibile. Creatorii de valori spirituale, teoretice şi artistice nu-şi propuneau ca prin operele lor să „reziste” regimului opresiv, nu se foloseau de operă ca să reziste civil şi biologic, ci pur şi simplu se exprimau căutând de multe ori şi inventând subterfugii pentru a evita sau a fenta cenzura, în rest rămânând pe linia paralelă cu regimul. Căci tot ce s-a creat a fost aprobat şi acceptat oficial. S-a constatat, de exemplu, că cei care ard cărţile sunt conştienţi de puterea lor persuasivă. De aceea nu e vorba de rezistenţă, ci de continuitatea prin cultură. Nu e cazul să ne fălim cu acea rezistenţă prin cultură care sugerează supravieţuire, căci omul nu năzuieşte la supravieţuire, ci la vieţuire. Numai speciile de animale supravieţuiesc condiţiilor aspre prin selecţie şi adaptare. Ori specia umană are drept climat istoria şi drept condiţie deosebitoare demnitatea ca imperativ al vieţuirii identitare. A rezista la vitregiile unui regim politic odios înseamnă a pleca capul, a ceda din libertatea ta, a îndura, uneori a 65 Concept vol 2/nr 2/2011/interview cocheta cu el, a te strecura, a te folosi de supapa folosită pentru dezinhibare, o supapă oferită de regim ca un argument împotriva celor din Occident care spuneau pe drept cuvânt că aici nu există libertate de gândire.

  • Credeţi că a fost cea mai bună formulă? A fost bună pentru continuitate în învăţământ, dar în creaţie nu prea. Nu am rezistat prin cultură, ci am fost dominaţi. A fost o formă de regim foarte bine gândită în aşa fel încât să se zică că există libertate. Scriitorii şi-au exprimat crezul lor artistic în opere, în mod liber. Dar constrângerea i-a determinat pe artişti să recurgă la metafore şi chiar la autocenzură. A rezista e o formă pasivă. Nu e un act de eroism ”rezistenţa prin cultură”. Rezistenţa eroică a fost în munţi si în puşcării.
  • Îmi spuneaţi că vă temeţi de autosuficienţă, că aţi fost născut cu lăcomia de a afla, de a şti. Sunteţi un neliniştit, din punctul acesta de vedere. Sunteţi, aşadar, un om al dialogului.

Cultiv dialogul pentru că e una din cele trei surse ale cunoaşterii. Mirarea, reluată de la Socrate care spunea că mirarea este mama înţelepciunii. Interogaţia – de ce lucrurile stau aşa şi nu altfel. Îndoiala carteziană – de toate să te îndoieşti înainte de a fi cercetat, să nu iei nimic adevărat înainte de a cerceta. Şi, în sfârşit, dialogul. În dialog se nasc idei, el presupune respect faţă de poziţiile adversarului. Dialogul se poartă cu argument nu cu insinuări şi invective. Cum zice Mircea Vulcănescu: “Nu se poate ciopli sau cizela o conştiinţă culturală fără dialog.” Dialogul este o relaţie care te confirmă în raport cu celălalt. Afli că există şi alt unghi din care te poate vedea lumea. Cred că ar trebui elaborată o teorie extinsă a dialogului fiindcă dacă tot nu ştim să-l practicăm măcar să ştim ce înseamnă.

  • Ce-i sfătuiţi pe studenţii dvs. cum să discearnă între o informaţie bună şi una mai puţin folositoare, într-o lume dominată de haos, cum numiţi lumea de azi?

Eu le sugerez studenţilor să-şi construiască singuri o gândire critică şi să gândească gândirea altora spre a porni de la ea în direcţia lor proprie dar ca şi moara care nu macină fără seminţe tot aşa si ei trebuie să ştie ce şi cum s-a gândit înaintea lor. Să gândească liber, cu degajare pe un material existent, făcând aceasta işi descoperă propria lor aptitudine creatoare. De asemenea, să construiască un fel de filtru al informaţiilor pentru că suntem asediaţi ca o cetate, bombardaţi din toate părţile de informaţii. Internetul şi computerul sunt nişte instrumente şi instrumentele trebuie folosite ca mijloace nu ca scopuri în sine. Trebuie să le stăpâneşti, nu să fii stăpânit de ele. Cred că se cuvine să-i obişnuim pe studenţi să se măsoare cu dificultăţile, să se confrunte cu ele pentru a afla ce pot, care le sunt marginile şi până unde se întinde umbra. Acest procedeu este sursa cunoaşterii de sine şi de aici derivă demnitatea. Altfel spus, studenţii să-şi facă din efort, o plăcere. Nici slugarnici, nici sfidători, ci receptivi, cu discernământ. Aş spune că trebuie să cultivăm dizidenţa.

  • Cum vedeţi dvs. actul pedagogic, după o viaţă în care aţi fost profesor, aţi predat 12 discipline complementare?

Pedagogia e o artă care presupune o vocaţie ca atare, un dar – nu har, căci har au numai preoţii. Darul trebuie cultivat prin exerciţii. Pedagogul este şi un orator care trebuie să atragă, iar faptul de a fi urmat nu copiat, rezidă în autoritatea sa, adică în cele două aspecte reunite ale autorităţii, după Bochenski: autoritate epistemică şi deontică. Profesorul bun e acela care poate fi depăşit de student, iar un student bun e acela care-şi depăşeşte profesorul. Învăţarea nu e numai transmitere de cunoştinţe, ci un fel de cultivare a impulsurilor. Cultivarea impulsurilor şi orientarea către valorile mari. Nu există performanţe fără exerciţiu. Performanţele întâmplătoare nu trebuie luate în considerare. Pedagogia este o preocupare pentru cum nu atât pentru ce. În ceea ce mă priveşte, eu m-am format atât cum şi cât sunt, formând. Căci nu se poate să ai o întâlnire lungă şi intensă cu un semen al tău dorind să-l influenţezi fără să fii tu însuţi influenţat. În vacarmul de voci şi de aşa-zise evenimente de azi care asurzesc şi rătăcesc până la năucire individul golit de cultură e nevoie de un filtru selectiv. Şcoala trebuie să ofere studenţilor acest filtru, ea trebuie să ofere criterii şi să cultive impulsul către ideile mari şi perene. Viaţă de dascăl nu e uşoară, dar e plină de satisfacţii. Una dintre ele este aceea că are mereu în faţa oameni tineri şi veseli. Dar aici rezidă şi sursa unei autoiluzionari: uită de multe ori vârsta sa calendaristică, biologică.

  • Care este rolul / poziţia intelectualului în societate, azi? Intelectualii reprezentau cândva, un suflu nou în epocă, erau legaţi de un modernism al timpului, cultural, politic, dacă ar fi să vorbim de perioada interbelică, atât de dragă dvs.?

Intelectualii constituie un grup, o comunitate de gânditori interesaţi de fenomenele esenţiale ale societăţii timpului lor, dar şi ale umanităţii în general. Intelectualii sunt reprezentanţii spiritualităţii unui timp, sunt elita înainte mergătoare şi deschizătoare de drum, urmată mai devreme sau mai târziu de întreaga societate. Ei exprimă conştiinţa epocii, spiritul ei în diferite modalităţi: filosofice, teologice, artistice, ştiinţifice. Sunt adevăraţii creatori. Creatorii exprimă aşa cum spune Lucien Goldmann, vorbind despre artişti ca exponenţi ai spiritualităţii unui timp, conştiinţa posibilă a timpului. Dacă vrem să ştim ce impresie avea despre sine şi care era reprezentarea lumii într-o anumită epocă trebuie să mergem la operele care s-au creat în perioada aceea. Acestea sunt un fel de oglindă în care se răsfrâng toate problemele timpului. Intelectuali există şi astăzi, dar sunt marginalizaţi de către comportamente rudimentare, impostura agresivă, neluaţi în seamă, dispreţuiţi, izolaţi, sunt însinguraţi. Dacă ar fi uniţi ar deveni o forţă irezistibilă în ceea ce priveşte schimbarea societăţii noastre. Ei sunt educatori, formatori, dar nu formatori în sensul utilizat azi de media. Opinia o formează cei care au operă, de aceea trebuie să stimulăm lectura operelor mari, regândirea lor, activizarea lor în raport cu exigenţele timpului nostru. Ei gândesc şi exprimă timpul lor în anumite modalităţi. Important este ca tineretul să fie stimulat să cunoască operele mari şi să nu le viziteze muzeistic, ca pe nişte depozite de idei sau de cunoştinţe, ci să le amplifice, să le activizeze şi să le transpună în viaţa cotidiană. Ceea ce cer eu, e prea mult. Dar trebuie să încercăm, e un pas spre transformare. Să nu fim pasivi, să nu ne resemnăm, să nu ne lăsăm copleşiţi de realitatea precară care ne domină azi, ci să încercăm s-o transformăm prin idei, prin cultură.

  • Dvs. care predaţi axiologia ce părere aveţi despre elită?

La repezeală aş spune că elita e formată din corpul de vârf al unei profesii sau specializări. În elita tradiţională de la noi se absorbise seva sufletului românesc, în a cărei conştiinţă vibra europenitatea şi universalitatea, dar ea a fost eliminată de către regimul politic revolut. În felul acesta instrumentele ideologiei bolşevice, sovietice au lăsat turma fără păstori. Desigur că e nevoie de o nouă elită care să deschidă şi să arate drumul spre propăşirea ţării. Dar cum să se genereze şi cristalizeze o nouă elită ca exponentă a spiritului românesc în contemporaneitate, necesară în dialogul cu alte culturi, când mediocritatea cocoţată în vârful şubredei piramide nu numai că nu-i asigură condiţii de generare, afirmare şi încurajare, ci o stânjeneşte şi o sfidează cu opulenţa strânsurii de obiecte ilicită. Succedaneele personalităţilor autentice fabricate în laboratorul politicii de cadre timp de 45 de ani au fost înlocuite cu alte succedanee, dar sub faldurile şi cutele democraţiei. În acest sens trăim efectul imprimării în conştiinţa oamenilor a egalitarismului., căci una este echitatea şi alta egalitarismul.

  • Ştiu că îi preferaţi pe Platon, Shakespeare, Dostoievski. Adevărate repere universale care intuiesc destinul omenesc, sondează sufletul şi realităţile sociale. Puteţi glosa pe marginea celor trei? De ce ei?

Pe Platon, pentru că opera lui conţine întreaga problematică a umanităţii. Opera sa e importantă ca rădăcină şi ca model arhetipal. Aşa cum spune A. N. Whitehead, filosof din şcoala analitică engleză, putem considera filosofia după Platon, note de subsol la filosofia lui. Observi câtă importanţă are? Restul e comentariu la Platon. Această judecată până acum nu a fost contrazisă de nimeni. Nu există filosof în care să nu regăsim rezonanţe ale problematicii din opera lui Platon. Toţi se raportează la el, ceea ce înseamnă că el a pus temeiurile gândirii filosofice şi cultural europene. Îţi dau un exemplu: şcolile de screenplay din Germania şi America au ca modele pentru scrierea scenariilor, pe tragicii greci, “Republica” lui Platon şi “Poetica” lui Aristotel. Acolo sunt structurile din care emană şi din care se nutresc toate povestirile de artă in nuce sau ca schemă. În aceste şcoli se practică analiza pe text din “Republica” lui Platon dar cu scopul de a verifica modul cum gândesc studenţii şi nu de a afla sau de a se informa. A face analiza de text înseamnă să gândeşti gândirea unui om mare. Studenţii trebuie să înveţe să-şi formeze gândirea. Prin comentariu sau parafrază stimulăm gândirea şi astfel se formează disponibilitatea de a crea. De aceea ne întoarcem mereu la greci. Ar mai fi de adăugat că însuşi Nietzsche spunea că „gândirea se învaţă aşa cum se învaţă dansul”

  • Dar Shakespeare?

Sub aspectul cunoaşterii, Shakespeare este o enciclopedie, un erudit. Ştie logică, botanică, zoologie, istoria Greciei, Angliei, Egiptului. Deţine reflexii axiologice, psihologice, filososfice şi antropologice. Shakepeare a lucrat foarte mult la adâncul omenesc. Atât în piese, cât şi în sonete, regăsim un motiv constant: raportul dintre Fire şi Destin. Firea, la Shakespeare, este totalitatea însuşirilor elementare native iar destinul, reţeaua de evenimente în care sunt proiectate datele cu care se nasc personajele. Am convingerea că noţiunea de fire cu inserturi artistice este luată de la Montaigne pentru că el spune să nu ne abatem de la fire pe care o denumeşte şi „Maica noastră natura”. Personajele lui Shakespeare sunt conturate şi cristalizate ca efect prin raportul dintre fire şi destin. Toate acestea, însă, au ca liant „al cincilea element” – aşa cum numeşte regizorul Luc Besson iubirea.

  • În cazul lui Dostoievski, personajele sunt configurate de relaţia lor cu Dumnezeu, alta decât cea pe care o au personajele lui Shakespeare. Omul îşi pleacă smerit capul ca să i se ierte păcatele…

Relaţia cu divinitatea la Shakespeare nu e destul de certă ca la Dostoievski. Dostoievski e pravoslavnic, trăieşte într-un mediu al ortodoxiei. El pătrunde adânc în subconştientul individului, e mult mai psihologic, pătrunde “în subteran”. De aceea se face legătura între el, F. Nietzsche şi S. Kierkegaard, pentru că Dostoievski s-a referit la fiinţa umană ca o conştiinţă. Existenţialismul se hrăneşte atât din Dostoievski cât şi Kierkegaard. Cred că ar trebui sa stăruie cineva mai pătrunzător asupra textului lui Dostoievski intitulat „Legenda Marelui Inchizitor”. Vorbeai de aceşti trei scriitori ca despre spirite-reper, eu îi numesc spirite tutelare, care au intuit miezul, rădăcina originară. Marile opere sunt chintesenţă de umanitate, exprimă esenţa în chip concret, sensibil. Dar printre cei mari nu trebuie să uităm niciodată ca români pe Eminescu a cărui temă obsesivă este nu dragostea cum s-a considerat, ci timpul.

  • În piesa “Cezar şi Cleopatra” a lui Shaw se vorbeşte despre biblioteca din Alexandria ca memorie a umanităţii. Ce rol mai are cartea în aceste zile? Cititul? Se mai citeşte astăzi?

Nevoia unora de imprimare e mai mare decât aceea de a citi. Nu se mai citeşte ca altădată pentru că azi există alte mijloace de informare. Cartea nu este un mijloc de informare, asta nu înţeleg cei care nu mai citesc. În carte aflăm ipostaze şi înţelegem sensuri adânci ale condiţiei umane. Artistul nu ne informează, ci ne propune o hartă a comportamentului uman în care ne putem regăsi. Eco face deosebirea dintre utilizarea unui text şi citirea lui. Un text nu trebuie folosit ca un obiect, ci trebuie citit. Pentru Eco, a citi înseamnă a interpreta. Căci opera de artă are mai multe sensuri, fiecare are reprezentarea lui despre una şi aceeaşi operă. Textul estetic este dotat cu ambiguitate estetică care permite şi sugerează şi este un izvor al interpretărilor posibile. De aceea revenim şi corectăm opera de artă cu gândurile noastre. Cine este interesat de soarta cărţilor poate consulta cu folos cartea care îi are ca autori pe Jean-Claude Carriere şi Umberto Eco „Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi”.

  • Cum priviţi spre trecut, acum că vă apropiaţi de o vârstă rotundă?

Cifrele nu sunt nici rotunde, nici pătrate, ci numerele sunt pare şi impare. Oricum ar fi, aceste reprezentări geometrice, eu nu le aplic la ani, nu număr anii ci, dacă e de numărat ceva, număr actele, făptuirile şi le evaluez, cântărind, atât cât se poate, privind în urmă, ce am făcut cu „repedea clipă ce mi s-a dat” (Mihai Eminescu), cât din ea am valorificat şi cât din ea am irosit şi ce a mai rămas de făcut. Eu nu număr anii. Trecutul îl iau aşa cum a fost, aşa cum e. Nu pot fi satisfăcut în întregime de ce am făcut. Sunt foarte exigent cu mine. Mă feresc de omul suficient pentru că nu este om de dialog. Vorba lui Pascal: “Când mă analizez mă detest, când mă compar mă admir”. Iar eu adaug, în glumă: am dreptul să mă analizez cât mai rar ca să mă menajez! Omul se menajează, în general. Sunt propriul meu judecător. Am făcut şi greşeli, dar greşeala e originală şi creatoare. Greşeala e scuzabilă fiindcă n-are la origine o intenţie rea. Ea ne apare nouă întotdeauna ca apreciere post factum, deoarece când greşeşti nu ştii că greşeşti. Poate că greşelile ne definesc mai bine ca eşecurile, oricum greşelile şi eşecurile ar trebui să fie învăţători excelenţi. Trecutul, spune Confucius, căci greşelile sunt în trecut, are o singură funcţie: aceea de consilier. În ceea ce mă priveşte îmi pare rău că am fost proiectat într-o perioadă nefastă a istoriei ţării mele, ale cărei consecinţe le resimt acut şi care se vor menţine încă multă vreme, denaturând o entitate naturală, un popor care se cristalizaseră şi îşi produseseră 70 Concept vol 2/nr 2/2011/interview un contur recunoscut în lumea europeană. Uneori îmi pare rău că nu am rămas în RFG când am fost acolo. Dar numai uneori.

  • Şi acum la sfârşitul convorbirii noastre, puteţi să spuneţi ce părere aveţi despre dvs.?

Cum să povestesc eu adevăr despre sinele meu? Căci oricât cât aş fi de sincer, sinceritatea nu este identică cu adevărul. Dar pot să aproximez. Tot aşa şi ucenicul sau discipolul nu poate fi imaginea în oglindă a maestrului, dar poate păstra o pecete a lui asimilată însă structurii proprii. Pot să spun cu mai multă claritate că m-am străduit mereu să-mi dau măsura să fac binele şi să evit răul.

Cercetător drd. Anca Mocanu aprilie 2011

Citindu-l pe profesorul Ceauşu, am avut întotdeauna impresia că mi se limpezesc gândurile, că, într-o lume complet haotică, mai există certitudini, adevăruri pe care dumnealui le emite atât de clar, atât de argumentat şi cu atâtea pilde din viaţă, încât simţi că încă merită să lupţi pentru păstrarea sau restabilirea adevăratelor valori umane şi culturale. În discuţiile cu dumnealui mi s-au clarificat şi multe din problemele asupra cărora m-am aplecat în cercetarea mea doctorală, căci unde altundeva să apelezi când studiezi norma şi abaterea în arta actorului decât la cel pe care într-adins l-am numit „modelatorul de concepte”? Excelentul interviu realizat de Anca Mocanu este un omagiu, gândit de noi în „împreunătate”, dedicat maestrului Gheorghe Ceauşu pentru toate aceste motive, dar şi din dorinţa de a-l face cunoscut mai tinerelor generaţii de studenţi UNATC.

Lect. univ. dr. Mihaela Beţiu

Despre carte

Actul de arheologie estetica, profund riguros, fara volute spectaculoase, mascheaza cu discretie reflexul didactic al prof. Ceausu, pastrand astfel axa Maiorescu –€・Vianu in cultura, caracterizata nu numai prin adancimea gandului, dar si prin acel lucru disparut astazi aproape in intregime din campul cultural romanesc si care se numeste responsabilitate pedagogica.
Iar in oceanul de azi al parerilor culturale, al opiniilor dilematice, aceasta carte are certitudinea si taria unei stanci in valuri, ramasa singura si lovita mereu, dar pe care cineva necunoscut a scris cuvantul ATITUDINE.

DAN PURIC

Comments

comments