Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. Dinu Lipatti – pianistul de renume mondial

1,053 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Considerat a fi cel mai mare pianist român, Dinu Lipatti se naște la București, la 19 martie 1917. Crescut într-o familie cu tradiție muzicală – tatăl său, Theodor, diplomat de carieră, era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu, i-au cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. La 8 ani, după primele noțiuni căpătate în familie, micul Dinu este încredințat profesorului Mihail Jora, eminentă personalitate, pentru a începe o serioasă și metodică educație muzicală.

Prof. Grigore Bărgăuanu ne prezintă, în scrierile sale despre Dinu Lipatti, parcursul extraordinar pe care marele pianist l-a avut. După trei ani de studiu al pianului, solfegiului și armoniei, având deja nivelul cerut la Conservatorul din București – „Academia de Muzică și Artă Dramatică” – este admis în clasa renumitei profesoare Florica Musicescu. Continuă lecțiile cu Maestrul Jora, abordând de data aceasta și compoziția.

Progresele tânărului elev sunt rapide. Își termină în mod strălucit studiile în 1932, după numai patru ani și, la audiția laureaților Academiei, interpretează „Concertul în mi minor de Chopin”. Dar cariera de concertist a lui Dinu Lipatti va fi inaugurată în anul următor, cu „Concertul în mi bemol major de Liszt”, acompaniat de orchestra Filarmonicii din București, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu.
În același an, 1933, tânărul de 16 ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena și obține Premiul II. Cu această ocazie, Alfred Cortot, membru în juriu, a remarcat cu entuziasm talentul pianistului român, considerând că ar fi meritat „de departe” premiul I, și i-a propus să vină în Franța pentru a-și perfecționa studiile. În același timp, Lipatti se manifestă și în calitate de compozitor, obținând trei recompense succesive la Concursul de compoziție „George Enescu”: Mențiunea I cu „Sonata pentru pian solo” (1932), Premiul II cu „Sonatina pentru vioară și pian” (1933) și Premiul I pentru „Suita simfonică – Șătrarii” (1934). Această ultimă distincție consacră artistul și în acest domeniu, care îi este foarte drag, dar pe care va fi nevoit să-l lase pe planul doi.

Anul 1934 reprezintă începutul unei noi etape în viața lui Lipatti: studiile sale la Paris. Pleacă împreună cu mama și cu fratele său mai mic. La Școala Normală de Muzică este întâmpinat de Cortot și de asistenta sa Yvonne Lefébure, apoi se înscrie la clasa de compoziție a lui Paul Dukas. Primii săi profesori parizieni își dau seama de la început că au de-a face nu cu un elev, ci cu un artist deja format, căruia trebuie să-i pună în valoare toate calitățile. Elogiile excepționale pe care le primea adolescentul Lipatti reprezentau, însă, în același timp, un elogiu adus pedagogiei muzicale românești, după ce, pe plan componistic și interpretativ, România se remarcase deja cu artiști de prestigiu, în frunte cu George Enescu.

Profesorul francez care va avea cea mai mare influență asupra lui Lipatti va fi Nadia Boulanger. După dispariția lui Dukas, ea va fi cea care va declanșa tot potențialul său afectiv și artistic, care îl va plasa rapid printre cei mai mari artiști ai vremii.

În această perioadă de studiu, Lipatti lucrează cu entuziasm și modestie. Tușeul său dobândește mai multă „culoare”, după propria sa expresie; Cortot îl prezintă ca un al doilea Horowitz; dă concerte în Franța și în Elveția cu mare succes și realizează primele sale înregistrări la Școala Normală de Muzică.
O serie de cronici muzicale semnate de el și publicate în ziarul „Libertatea” din București, în 1938-39, relevă un remarcabil spirit de observație, o reală maturitate și probitatea care îi caracterizează toate activitățile.

În 1939, după cinci ani petrecuți la Paris, Lipatti se întoarce în România. Obținuse Licența de concert și, la sfârșitul studiilor de perfecționare, profesorii săi îi deveniseră colegi și distinși prieteni. În țară, artistul român începe să se afirme cu pregnanță în viața muzicală. Participă la câteva turnee cu Filarmonica din București și o prestigioasă colaborare artistică îl apropie mai mult de nașul său George Enescu.

La începutul lunii septembrie 1943, Dinu Lipatti, împreună cu logodnica sa pianista Madeleine Cantacuzino, pleacă în ultimul său pelerinaj. Un mare turneu, trecând prin Viena, Stockholm, Helsinki, Göteborg, Malmö, Zürich, Geneva și Berna trebuia să-i readucă la București la jumătatea lui octombrie. În ciuda nenumăratelor peripeții datorate războiului, planul se realizează întocmai, în afara ultimului punct; destinul stabilise o altă traiectorie…

În octombrie 1943 tânărul cuplu decide să se stabilească la Geneva. Puțin timp după primele concerte la Geneva, Henri Gagnebin, directorul Conservatorului, îi propune tânărului pianist un post de profesor. Timp de cinci ani Lipatti va lucra cu entuziasm în cadrul cursului superior și de virtuozitate. La început mai rezervat, fără a dori să „impună”, ci mai curând să „propună”, el devine repede un idol pentru elevii săi.

Dar în momentul în care situația sa devine mai sigură, când renumele de pianist și profesor este din ce în ce mai evident, semnele unei misterioase maladii încep să apară în mod îngrijorător: febră, ganglioni dureroși, oboseală… Tânărul pianist anulează unele concerte, este obligat, uneori săptămâni întregi, să nu iasă din casă, sau să facă pauze prelungite, de odihnă, la munte. În momentele de răgaz, el reia cu mult curaj turneele, în ciuda interdicțiilor medicale și cântă cu entuziasm în cele mai mici orașe, unde este întâmpinat cu nespusă afecțiune. Este solicitat din ce în ce mai mult în Europa, ca și în Statele Unite, în America de Sud, în Australia… Dar nu va putea pleca niciodată din Europa.

La Londra, Lipatti începe să înregistreze la casa „Columbia” și se împrietenește cu Walter Legge, directorul artistic. Tot în aceeași perioadă, olandezii îi propun să rămână la ei și îi trimit un vagon special amenajat pentru voiaj! Cronicile muzicale elogioase abundă. Jurnalistul francez Pierre Guitton, de pildă, își întitulează cronica sa despre un recital al lui Lipatti: „Am ascultat pe Frederic Chopin interpretându-și Sonata în si minor!”.

La Geneva, un grup de prieteni îi oferă un superb pian de concert Steinway. La numele amicilor și colaboratorilor deja citați ar trebui să adăugăm o listă enormă: Clara Haskil, de care îl leagă o mișcătoare prietenie artistică și o lungă corespondență începută în timpul studiilor în Franța, Edwin Fischer, Wilhelm Backhaus, Antonio Janigro, Herbert von Karajan, Paul Hindemith, Charles Münch, Yehudi Menuhin, Arthur Schnabel, Walter Gieseking, André Marescotti… fără a uita pe mult adorata sa profesoară Nadia Boulanger, sau pe doctorul Henri Dubois-Ferrière, inițiatorul fundației create în 1970 pentru lupta contra maladiilor de sânge, care poartă numele său asociat cu cel al lui Lipatti…

Cum sănătatea sa devine din ce în ce mai precară, la Conservator i se sugerează colaborarea unui asistent – Louis Hiltbrand, un tânăr coleg, admirabil profesor. Lipatti îl acceptă cu toată bunăvoința. Ulterior, în 1949, Lipatti decide să renunțe la activitatea sa didactică. Buletinul Conservatorului anunță cu un infinit regret demisia „acestui eminent profesor și artist, unul dintre cei mai mari din epoca noastră”.

Activitatea de concert, însă, nu se oprește. Și nimeni, în afară de soția sa sau de prietenii foarte apropiați, nu-și dă seama exact de amploarea tragediei care se desfășoară în fața ascultătorilor, uimiți de perfecțiunea artistică și prezența umană a lui Lipatti.

Între crize, transfuzii și tratamentul atât de obositor cu raze X, el lucrează și își modifică tehnica în funcție de dificultățile provocate de inflamarea ganglionilor. Brațul stâng devine mai gros și fiecare mișcare dureroasă. Acum, Dinu Lipatti își cunoaște maladia: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin) și de asemenea șansele minime de vindecare, dar nu se descurajează. Își păstrează chiar umorul și își încurajează mult familia din țară. Dacă nu are posibilitatea de a cânta, compune, chiar în pat.

După „Melodiile” pe texte de poeți francezi și „Dansurile românești” transcrise pentru pian și orchestră, termină „Aubade” pentru suflători, ultima sa compoziție.

În acest moment, repertoriul permanent al lui Dinu Lipatti conținea șaisprezece concerte – de la Bach la Bartok – și șase programe diferite de recital. În realitate, repertoriul său era mult mai mare. Lipatti ajunsese la o uimitoare cunoaștere a literaturii pianului, dar idealul său de perfecțiune era atât de înalt, încât numai o mică parte era considerată asimilată… Dacă ar fi cedat facilității, atât de obișnuită în epoca noastră, ar fi putut prezenta în orice moment integrala preludiilor și fugilor de Bach, a mazurcilor și studiilor de Chopin sau de Debussy și chiar a sonatelor de Beethoven etc., pe care le putea, de asemenea, transpune instantaneu în orice tonalitate, după mărturiile elevilor săi!

Anul 1950 îl găsește epuizat, dar relativ restabilit, după câteva luni de tratament și un lung sejur la munte, la Montana, în Elveția. Revine, în fine, la Geneva și poate să cânte din nou la Victoria Hall „Concertul de Schumann”, cu Ansermet și orchestra Suisse Romande. Entuziasmul publicului și al presei este indescriptibil, la Geneva, la Zürich (Concertul în mi minorde Chopin), la Berna (recital) etc.
Vara acestui an aduce o mare speranță: cortizonul fusese descoperit și Lipatti își regăsește în mod miraculos forțele. Prevenit de doctorul Dubois-Ferrière, Walter Legge sosește în grabă la Geneva, cu autocarul casei de discuri „Columbia” și mai mulți tehnicieni, pentru a realiza înregistrările amânate de nenumărate ori. De la 2 la 12 iulie Lipatti imprimă pe disc cea mai mare parte a testamentului său artistic: Bach, Mozart, Chopin, cu un extraordinar entuziasm și o forță incredibilă. Era atât de bucuros! Și ce efort! Ar trebui să cităm impresionantele amintiri ale lui Walter Legge…

Printre piesele înregistrate în acest moment, cea mai emoționantă rămâne coralul „Jesus bleibet meine Freude” de J. S. Bach, bis-ul său preferat, care i-a marcat existența, urmându-l peste tot, ca un patetic leit-motiv. Se știe de câte ori pianistul a încercat să-l înregistreze, înainte de a consimți publicarea ultimei versiuni.
În mijlocul micului parc de la Chêne-Bourg, la marginea Genevei, într-o vilă oferită de prieteni, pe locul actualului cartier „Parc Dinu Lipatti”, Dinu își continuă activitatea, cuminte și concentrat, în vederea noilor angajamente, deși aparenta sa vitalitate începe să scadă.

La 23 august interpretează la Lucerna „Concertul în do major KV 467 de Mozart”, cu Karajan și orchestra Festivalului. Apoi a urmat ultimul recital, cel legendar, de la Besançon.
În după-amiaza zilei de 16 septembrie, Lipatti, doborât de un nou acces de febră, nu crede că va putea cânta. În cele din urmă, susținut de doctorul său, el decide să facă un mare efort. Recitalul, susținut în întregime, va fi ca un sacrificiu pe altarul artei. „Nu vă serviți de muzică, serviți-o!” Marele artist servea muzica pentru ultima oară. Două luni mai târziu, la 2 decembrie 1950, Lipatti ne părăsea pentru totdeauna…

Compozițiile sale, printre care „Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1” (1933), „Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2” (1934), „Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3” (1936), „Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5” (1938), „Sonatină pentru mâna stângă” (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.
Legătura sa cu Argeșul este una aparte. Dinu Lipatti și-a petrecut multe vacanțe în casa ridicată de tatal sau, între 1938-1942, în stil neo-romanesc, în satul Ciolcesti, comuna Leordeni. Casa parinților săi a fost transformată în casă memorială în 1985. Aici sunt expuse obiectele donate de ambasadorul Valentin Lipatti, fratele marelui pianist.

La Casa Memoriala „Dinu Lipatti” se află pianul Bechstein la care a cântat interpretul, vechi partituri, fotografii de familie – unele realizate de Dinul Lipatti care era el însuși pasionat de fotografie. Aici este si un bust al pianistului, realizare a cunoscutului sculptor Ion Irimescu.

Din 2018, Casa Memoriala „Dinu Lipatti” intră în patrimoniul Consiliului Județean Argeș prin Muzeul Județean Argeș, Muzeu care a administrat de-a lungul anilor acest edificiu de cultură, organizând periodic serate și spectacole și concursuri dedicate marelui artist român.
Din 1990, la propunera prof. Moise Mitulescu, directorul de atunci, Liceul de Arte din Pitești, îi poartă numele lui Dinu Lipatti.

Renumele lui Dinu Lipatti se datorează calităților sale artistice și umane, cu totul excepționale, puse în valoare de o muncă asiduă, metodică și profundă. Pianistul avea o genială viziune profetică a evoluției tehnicii pianistice și a artei interpretative. Compozitorul apare, evident, ca un continuator al stilului enescian, valorificând ingenios folclorul românesc, cu puternice și înnoitoare aspecte de modernitate.
Amintirea atât de luminoasă, legendară, a prezenței lui Dinu Lipatti pe firmamentul artei muzicale românești și universale rămâne astăzi nespus de vie și durabilă.

Bibliografie:

1. Bargauanu, Grigore & Tanasescu, Dragos: Dinu Lipatti, Payot-Lausanne, 1991
2. http://www.dinulipatti.org/biografia-viata

Comments

comments