Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. DIMITRIE IONESCU–BERECHET (1896-1969) – promotorul arhitecturii populare muscelene

907 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Personalitate marcantă a arhitecturii românești, Dimitrie Ionescu-Berechet este un inspirat modelator de volume arhitecturale, construcţiile realizate pe baza proiectelor sale conferind localităţilor pecetea unui autentic stil naţional abstras din filonul de aur al arhitecturii populare muscelene.

Prof. Grigore Constantinescu, în Argeșul artistic – evocări biografice, ne arată că provenea dintr-o renumită familie de artişti plastici originari din Ţara Bârsei, străbunicul său, Ion Gârniţă – „zugrav de subţire la bisericile mănăstirii Aninoasa, Domneşti, Flămânda, Vrăneşti şi Văleni” –, stabilinduse în Câmpulung la începutul secolului al XIX-lea, Dimitrie, viitorul arhitect, s-a născut la 27 ianuarie/10 februarie 1896, în oraşul de pe Râul Târgului, în casa pe faţada căreia este încastrată «Crucea Jurământului», fiind al şaptelea dintre cei opt copii ai negustorului de „braşovenii” Nicolae Ionescu [1835–1904], supranumit, de orăşeni, pentru prosperitatea lui evidentă, „Berechet”, şi al soţiei acestuia, Maria, născută Popescu [1856–1943].

Dimitrie Ionescu–Berechet va urma cursurile Şcolii elementare nr. 1 din Câmpulung şi, ulterior, ale Liceului «Unirea» din Focşani, pentru ca, sedus de o profesiune pe care meşteri constructori anonimi din Muscel o transformaseră, prin talent şi experienţă, în artă autentică, să opteze, în 1916, pentru Şcoala superioară de arhitectură din Bucureşti. A absolvit-o cu brio în anul 1922, nevoit, însă, în timpul Primului Război Mondial, să-şi întrerupă cursurile universitare, deoarece, în perioada anilor 1917–1919, fusese concentrat pe front.

Redactând, în puţinele clipe de linişte, un evocator «Jurnal de război», studentul Dimitrie Ionescu-Berechet consemna, la 15 decembrie 1917: „Strămoşii mei artişti mi-au făurit un suflet bolnăvicios de sensibil, plin de idealuri pierdute de lux, de bogăţie şi de suprema eleganţă care să inunde fragila mea fiinţă armonioasă ca un vis.”.

Orientat spre „specificul şi caracterul propriu românesc” al arhitecturii de către profesorii săi din universitate: Petre Antonescu, Duiliu Marcu şi Grigore Cerchez – ei înşişi mari deschizători de orizonturi în domeniu, arhitectul Dimitrie Ionescu–Berechet îşi va manifesta, prin întreaga sa creaţie, predilecţia spre originalitate, având ca sursă inspiratoare arhitectura vernaculară din satele muscelene. Întreprinzând numeroase călătorii de studiu în Balcani (la Istanbul şi Salonic), în Orientul Apropiat (Ierusalim şi Damasc), în Africa (Cairo şi Alexandria), Dimitrie Ionescu–Berechet are posibilitatea de a constata interferenţe stilistice arhitecturale ori dominantele caracteristice ale artei bizantine, elene sau ale celei orientale.

Occidentul îl fascinează prin monumentele Austriei, Franţei şi Italiei şi îl determină să adopte în conceperea unor edificii de interes public în România nota de autohtonism care să le confere specificitate naţională.

Asimilarea într-o sinteză a diverselor stiluri arhitecturale, inocularea în acest misterios creuzet al creaţiei, a sevei constructive tradiţionale prin studierea detaliată a arhitecturii populare româneşti au asigurat viabilitatea monumentelor de arhitectură semnate Dimitrie Ionescu–Berechet.

Colaborator al său în realizarea unor importante edificii, reputatul inginer constructor Emil Prager releva, în 1963, într-o «Caracterizare» semnificativă, „înţelegerea ce arăta arhitectul în folosirea elementelor de artă naţională veche, în construcţiile pe care le proiecta în diferite localităţi”.

Exersând inspirat în „arta arhitecturii”, pe care celebrul filozof german F. W. Schelling o considera „o muzică împietrită”, arhitectul muscelean a fost încadrat ca desenator şi arhitect la Ministerul lucrărilor publice din Bucureşti [1920–1922], pentru ca, ulterior, să activeze ca liber profesionist, iar, începând cu anul 1930, să devină arhitectul şef al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, misie pe care o îndeplineşte cu extremă responsabilitate până la pensionarea sa în anul 1963, exceptând perioada 1945–1948, când devine şeful Direcţiei arhitecturii din Ministerul cultelor.

Funcţia de coordonator al Serviciului tehnic al patriarhiei implica proiectarea, controlarea periodică a lucrărilor importante efectuate în ţară, recepţionarea acestora, dar şi participarea, în calitate de membru al Direcţiei monumentelor istorice şi de membru fondator al Comisiei de pictură bisericească a patriarhiei, la analiza sistematică a modalităţii efectuării unor operaţiuni de restaurare a monumentelor de artă şi arhitectură ecleziastică din România.

Concomitent, arhitectul Dimitrie Ionescu–Berechet era antrenat în elaborarea şi susţinerea unor prelegeri de artă bisericească destinate cursanţilor în atelierele patriarhiei.
Monumentala sa opera arhitecturală respirând, cu o deosebită vigoare constructivă, valenţe estetice remarcabile însumează sute de construcţii ce conferă cadrului ambiental în care au fost edificate atribute revelatorii de modernitate. Dimitrie Ionescu–Berechet a proiectat peste o sută de biserici în diverse localităţi din ţară: Biserica Parcul Domeniilor, Sf. Vineri-Nouă, Sf. Anton-Colentina ş. a. (Bucureşti), Catedrala din Hunedoara, Biserica «Sf. Împăraţi» din Constanţa, Biserica «Sf. Gheorghe» din Curtea de Argeş, Biserica mănăstirii Ciorogârla, Biserica din Costeşti–Argeş, Biserica mănăstirii Maglavit, bisericile din comunele muscelene: Bilceşti, Lereşti, Podul Dâmboviţei, Poenărei, Rădeşti, Stoeneşti etc., dar şi peste hotare: Căminul românesc şi paraclisul de la Ierusalim, Capela de la Iordan.
Amprenta stilului său arhitectural este evidentă în edificiile publice proiectate: Primăria din Hunedoara, Teatrul din Bacău, reamenajarea Palatului de justiţie din Sf. Gheorghe ş. a., în imobilele destinate clerului: case parohiale, Reşedinţa patriarhală din Dragoslavele, Sanatoriul preoţesc din Techirghiol, stăreţia Mănăstirii Sihăstria, casa de odihnă a Mănăstirii Durău; în organizarea interioarelor unor imobile: mobilierul Palatului patriarhal din Bucureşti, biblioteca Sf. Sinod de la Mănăstirea Antim; ori în proiectarea mobilierului de cult: tâmplele de marmură ale bisericilor bucureştene Parcul Domeniilor şi Sf. Elefterie, iconostasele de lemn de la: Mănăstirea Dealu, paraclisul Mănăstirii Antim, Bisericii ortodoxe din Ierusalim; candelabrele Catedralei din Cluj ş. a., în numeroase troiţe, monumente sau lespezi funerare.

Preocupat constant de aspectul oraşului natal, dar şi de arhitectura din aria judeţului istoric Muscel, Dimitrie Ionescu–Berechet realizează, în perioada sa de pionierat, circa 80 de proiecte dintre care se detaşează prin amploare şi rafinament stilistic: Palatul Prefecturii judeţului Muscel [1934], astăzi Primăria Municipiului Câmpulung, – o armonioasă sinteză arhitecturală cu influenţe brâncoveneşti, decorul completând viziunea estetică a autorului prin reprezentări zoomorfe (leul, grifonul, corbul, capra, acvila), ecou al basmelor fascinante ale copilăriei, dar şi prezenţe cu valoare apotropaică în mitologia populară; impunătorul Mausoleu de la Mateiaş, operă monumentală construită din calcar în perioada anilor 1927–1935, sub forma unei imense cruci care domină înălţimile din acest pitoresc plai muscelean, operă monumentală prin care s-a înscris el însuşi în analele dedicate eternizării memoriei eroilor neamului care s-au jertfit în luptele pentru apărarea gliei strămoşeşti în cursul Primului Război Mondial; Biserica «Cuvioasa Paraschiva» din Poenărei, o perlă a arhitecturii ecleziastice a lemnului, construită între anii 1937–1943, sinteză a artei constructive a meşterilor cruceri din zonă, model de edificiu bisericesc care a preluat, în structura sa compoziţională, elemente de decor generalizate în aceste nestemate ale creaţiei arhitecturale tradiţionale; edificii de interes public: Liceul de fete, Şcoala primară nr. 1 «Oprea Iorgulescu», Şcoala generală nr. 6 Vişoi, Căminul cultural Vişoi, Ateneul cultural «Negru Vodă» (sediul actual al Protoieriei Muscel), Teatrul-cinema Jinga din Câmpulung etc.


Interesul manifestat faţă de conservarea şi restaurarea unor importante obiective arhitecturale ce relevă geniul creator al constructorilor musceleni apare constant în activitatea sa.

Restaurarea, în anul 1928, a casei Ştefănescu din Câmpulung – edificată în secolul al XVIII-lea, actualul sediu al Muzeului muscelean de etnografie – va fi un succes semnificativ, onorat prin premiul Salonului oficial şi prin obţinerea postului de arhitect şef al Patriarhiei Române.

În descifrarea etapelor constructive ale Curţii domneşti din Câmpulung–Muscel, contribuţia sa a fost determinantă, cercetările competente de istoria arhitecturii româneşti clarificând evoluţia ansamblului feudal, restaurarea stăreţiei Mănăstirii «Negru Vodă» efectuându-se în spiritul readucerii obiectivului pe cât a fost posibil la aspectul iniţial. Pe baza planurilor sale, se restaurează în Câmpulung–Muscel: Biserica Schei, Biserica Marina, casa parohială a Bisericii Sf. Nicolae-Popa Savu, Capela spitalului.
Dimitrie Ionescu–Berechet este autorul proiectului de refacere a zonei sud-vestice a Câmpulungului afectate de incendiul devastator din anul 1934, implicând sistematizarea, dar şi construcţia a 24 de imobile din cartierul Şubeşti. O troiţă de piatră consemnează tragicul eveniment şi momentul renaşterii din cenuşă a ansamblului rezidenţial.

Arhitectul câmpulungean a proiectat, pentru concitadinii din oraşul natal, casele: Armeanu, Babeu, Gogu Băjan, arh. D. Ionescu-Berechet, Costică Berechet, Cojan, Diaconescu, Dimache, Eremia, prof. Mitu, Olaru, Oncioiu, Poşoiu, Ion Staicu, Strafalogea, Ţincu, Vlădescu ş. a. intrate în patrimoniul arhitectural naţional.

În «Scurta biografie» consacrată marelui arhitect de către nepotul său, Ştefan Ionescu-Berechet, se menţionează printre monumentele de arhitectură ecleziastică restaurate pe baza proiectelor semnate Berechet: Schitul Maicilor din Bucureşti, mănăstirile: Căldăruşani, Cernica, Plumbuita, Sinaia şi Viforâta, precum şi Palatul Patriarhiei Române din Bucureşti.

Dar amprenta creaţiei sale originale se regăseşte şi dincolo de fruntariile ţării, în proiectarea Căminului românesc din Ierusalim şi a unor edificii monumentale din Iordania – stilul arhitectural românesc fiind adaptat condiţiilor climaterice şi contextului urbanistic existent.

Academicianul George Oprescu, originar din Câmpulung-Muscel, releva competenţa arhitectului muscelean „în cunoaşterea monumentelor noastre din evul mediu”, faptul că „s-a inspirat foarte adesea şi în chip mulţumitor din monumentele vechi pe care le studiase”, iar părintele istoriei arhitecturii naţionale, arh. Grigore Ionescu, remarca „importanta contribuţie a arhitectului Dimitrie Ionescu–Berechet la restaurarea unor valoroase monumente naţionale”.

Contribuţia arhitectului la opera de dezvoltare edilitară a oraşul său natal este impresionantă. În studiul «Arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet în Câmpulung», autorii, Ştefan Ionescu-Berechet şi Dan Ionescu, consideră, pe baza unei analize consistente, că „Arhitectura Berechet şi arhitectura Câmpulungului interbelic sunt două noţiuni ce se conjugă atât de armonios, încât putem spune că ele sunt, întrucâtva, sinonime.”.

Concluzia este fundamentată pe existenţa, în capitala Muscelului, „a peste 80 de edificii publice, biserici, locuinţe particulare, monumente comemorative şi funerare, proiectate sau amenajate de arhitectul Berechet în Câmpulung-Muscel, între anii 1925-1960, în numeroase cazuri, în mod gratuit”.
Itinerarul urban conceput de către autorii studiului reprezintă o parte constitutivă a proiectului «Arhitectura Berechet în viziune Berechet» al Asociaţiei «Arhitect Dimitrie Ionescu-Berechet», „care îşi propune să readucă în atenţia specialiştilor şi a publicului larg personalitatea şi creaţia unuia dintre arhitecţii români din secolul al XX-lea, printr-o serie de manifestări culturale şi academice (expoziţii, proiecte editoriale, mese rotunde, conferinţe etc.)”.

Recunoaşterea unei contribuţii semnificative preciindu-se contribuţia sa esenţială în proiectarea şi restaurarea unor obiective de arhitectură ecleziastică, Dimitrie Ionescu-Berechet a fost distins cu: premiul Salonului oficial de arhitectură [1928], Ordinul Sf. Mormânt Ortodox primit de la patriarhul Damian al Ierusalimului [1930], Meritul cultural pentru culte [1941] şi Coroana României în grad de ofiţer [1947].

Pe plan matrimonial, Dimitrie Ionescu–Berechet are şansa de o cunoaşte pe Eugenia Oancea [1907–1997], fiica unui cunoscut politician din Dobrogea, Luca Oancea, ardeleancă, având rădăcini genealogice săcelene, cu care se căsătoreşte la 20 februarie 1938. Din mariajul acesta s-a născut Ion Luca Nicolae, în 1942, şi Maria Andreea, în 1949. Soţia sa, Eugenia, va deveni principalul sprijin în activitatea extrem de solicitantă a arhitectului, preocupându-se în exclusivitate de educaţia copiilor şi însoţindu-l, ca şoferiţă a automobilului lor, în peregrinările efectuate în interes de serviciu prin ţară.
„Nu am făcut din serviciul meu un simplu oficiu salarial, ci, prin priceperea şi râvna mea, am căutat să fac din el un loc de slujire a Domnului şi a aşezării Sale“, spunea Dimitrie Ionescu-Berechet.
Portretul familial conceput de nepotul său reprezintă un admirabil model de evocare a unei personalităţi care şi-a consacrat întreaga sa existenţă slujirii cu devoţiune a oamenilor, a Bisericii Ortodoxe Române, în numele iubirii nemărginite faţă de Creatorul suprem: „Arhitectul Berechet a fost un om al Bisericii în sensul deplin al cuvântului, nu doar prin profesia sa, ci şi prin aşezarea sa interioară. Arhitectul de mare talent, profesionistul desăvârşit, a fost dublat de un mare caracter, de omul credincios, smerit şi
elegant, care avea mereu câte o vorbă bună pentru semenii săi. Şi despre care toţi cei ce l-au cunoscut de-a lungul vremii nu aveau decât cuvinte de laudă şi de admiraţie.

Înţelegem mai bine dragostea arhitectului Berechet faţă de Dumnezeu şi Biserica Sa, dacă avem în vedere faptul că el provenea dintr-o familie evlavioasă din Câmpulung-Muscel, având în ascendenţa sa o seamă de slujitori ai altarului şi ctitori de biserici. De la bunicul său patern, «zugravul Ion Gârniţă», un pictor bisericesc activ în Câmpulung şi judeţul Muscel în prima jumătate a sec. al XIX-lea, a moştenit arhitectul Berechet talentul său artistic, valorificat într-un mod magistral pe tărâmul arhitecturii bisericeşti”.
Apreciindu-i-se realizările în domeniu, lui Dimitrie Ionescu–Berechet i se va acorda, în 1957, la propunerea Uniunii arhitecţilor, o substanţială pensie de merit; după pensionarea lui pentru limită de vârstă, în 1963, va continua să activeze în cadrul Serviciului tehnic al patriarhiei, în calitate de colaborator extern până la decesul său survenit în urma unei boli incurabile, la 1 iulie 1969, în domiciliul din Bucureşti. Corpul său neînsufleţit va fi depus în cripta familiei din subsolul Bisericii «Parcul Domeniilor» din Capitală.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Justinian, îşi exprimă public regretul pentru dispariţia, după o scurtă, dar grea suferinţă, a arhitectului şef al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi al Patriarhiei Române, relevând „rara competenţă, gustul artistic ales şi caldul ataşament faţă de Biserica Ortodoxă Română, care i-a atras întreaga preţuire şi afecţiune a ierarhilor şi slujitorilor bisericii noastre”.

Retrospectarea succintă a vieţii acestei remarcabile personalităţi muscelene care – asemenea mitologicului meşter Manole –, durând edificii reprezentative, s-a durat pe sine însuşi în ele, prin pasiune şi competenţă profesională dedicate exclusiv interesului public reprezintă o expresie sinceră a recunoştinţei ce se cuvine marilor spirite ale neamului românesc.

Bibliografie selectivă:

1. Grigore Constantinescu – Argeșul artistic – evocări biografice, Ed. Alean, Pitești, 2015.
2. Grigore Constantinescu – Poenărei-Muscel, monografie etnoculturală, Piteşti, 2008;
3. Ştefan Ionescu-Berechet – Note genealogice referitoare la familia Ionescu-Berechet, Institutul român de genealogie şi heraldică „Sever Zotta”; Ştefan Ionescu
4. Berechet – Dimitrie Ionescu-Berechet (1896-1969). Arhitectul care a proiectat peste 100 de biserici, în „Ziarul Lumina”, 1 iulie 2013;
5. Ştefan Ionescu-Berechet, Dan Ionescu – Arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet în Câmpulung, în revista „Arhitectura”, 2013;
6. Lucia Stoica, N. Ionescu-Ghinea, Dan Ionescu, Petre Iliescu, Cecilia Luminea, Minerva Georgescu – Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti. Atlas-Ghid, Bucureşti, 2006.

Comments

comments