Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. Alexandru Davila (1862-1929) – regizorul de renume național și internațional

906 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Alexandru Davila este unul dintre cei mai importanți regizori și oameni de cultură români.
Se naște la 12 februarie 1862, la Golesti, județul Arges. Tatăl său, generalul doctor Carol Davila, era fiu al marelui compozitorul Franz List. Înscris la naștere în satul Aville, își ia numele de Charles d´Avilla, devenit apoi Carol Davila. Mama sa, Ana (Anica), nascuta Racovita-Golescu, era nepoata lui Dinicu Golescu.

Între 1869-1872, face primele clase la scoala primară din Golești, continuându-și studiile, între 1872-1875, la Școala Luterană din București (Școală literară de predare în limba germana). Gimnaziul îl absolvă la Institutul particular „V. A. Urechia” din București, iar liceul, la Paris, la „Saint Louis” (1876-1879).

Scrie, în limba franceză, prima sa poezie (1880): „Au peuplier de la maison” (Plopul casei).
În 1881 este numit atașat supranumerar la Ministerul de Externe, apoi atașat la legațiile României din Roma și Bruxelles (1882-1883), ca din 1883 să fie numit secretar al ministrului de Externe, D. A. Sturza.

În tot acest timp regizează piese de teatru care se se jucau în fața familiei regale.
După moartea tatălui său (1884), Carol Davila renunță la cariera diplomatică și este numit inspector de poliție în București.

Continuă să publice poezii în „Revista literară” a lui Alexandru Macedonski (1885). Colaboreaza la „Epoca” și „Independența română” cu cronici teatrale.
Pe 5 decembrie 1885 se căsătorește cu Ortansa Keminger de Lippa, fostă elevă a sa la Azilul „Elena Doamna”, cu care are doi copii: Citta (n.1886), care a fost ministru plenipotențiar al României în perioada interbelică, la Varșovia și Washington și Teodor (n. 1888), reprezentantul Ford pentru România.

Continuă să scrie articole și cronici dramatice în revista „Literatură și artă română” (1888), ținând chiar un „Jurnal intim” scris în limba franceză, care va apărea postum mult mai târziu. La Goleștii Argeșului va scrie, în același an, poezia „Visul”.

Solicită Direcțiunii Generale a Teatrului, în 1900, concesionarea, pe timp de trei ani, a Operei Naționale din București, dar nu i se aprobă. Pe 24 martie este jucată prima sa piesă de teatru, scrisă în limba franceza, „Le cotillon” (Fusta).

În 1901, finalizeză piesa sa „Vlaicu-Vodă”, dramă în cinci acte, în versuri, prima parte dintr-o trilogie, Mirciada, care urma să mai cuprindă două piese: Dan-Vodă și Mircea cel Bătrân. Celelalte două piese n-au fost niciodată definitivate.

Citește piesa sa într-un grup din care fac parte Iacob Negruzzi, D. Olănescu Ascanio, iar pe 12 februarie 1902, pe scena Teatrului National din Bucuresti, se joacă „Vlaicu-Voda”, cu o distributie de exceptie, printre care regăsim pe C. Nottara și T. Bulandra.

G. Calinescu, spune despre piesa lui Davila că „analizează scenic și cu o maturitate tehnică desăvârsită arta de guvernare a unui domn, Vlaicu fiind „întruparea Principelui lui Machiavel pe pământ românesc”, iar Eugen Lovinescu a înțeles imediat că „destinul lui Vlaicu-Voda este strâns legat de maniera aleasă de dramaturg, opera consacrându-se ca „piesa clasică”, începătoare de stagiuni, ctitoră aproape a unei specii de teatru în forme, de altfel, inactuale și intrate în istorie, dar scoasă în răstimpuri cu solemnitate la lumina rampei ca o zestre națională”.

Marea piesă a lui Al. Davila a rezistat prin teatralitatea ei organică, provenind din perfecta îmbinare a celor două momente esențial-dramatice, care, după Georg Lukacs, configurează situația-limită, necesară în genul acesta. De aici a rezultat și necesitatea respectării unității de timp, în dramă consumându-se, cu rapiditate, mai multe acțiuni suprapuse: „De ieri pân-acuma, vere, ce de fapte!” sau „Ce de fapte / încă pot să se ivească în acest sfârșit de noapte!” Toate personajele se află în acea „clipa a hotărârii” de care vorbește Lukacs, fiind gata să suporte consecințele ce decurg din decizia luată, concretizand, de aceea, și cel de-al doilea moment fundamental, în care cuiva i se cere socoteală pentru actele sale. Editura Socec din Bucuresti tipărește prima ediție din „Vlaicu-Voda”.

Regizează în grădina palatului Cotroceni, pantomima-balet „Basmul cu domnița în vis” (1904-1905), ca în același an să fie numit director al Teatrului National din București, funcție în care rămâne până în 12 martie 1908. Ideile sale puse în practică la Teatrul National sunt la început criticate de revistele vremii: „Teatrul”, „Saptămâna” și ziarele „Voința națională” și „Epoca”.

Pune în scenă, la Arenele Romane, spectacolul „Povestea neamului de la Traian la Carol I” (1906), ca, în 1907, să publice poemul epic Ileana Cosânzeana.

La 12 martie 1908, datorită manifestațiilor studențești împotriva unor reprezentanții de gală în limba franceză, pe scena Teatrului National, Alexandru Davila este obligat să-și dea demisia.

În iunie 1909 apare ediția a doua din Vlaicu-Vodă, Alexandru Davila înființând, în același an, „Compania dramatică Davila”, cu statut propriu, și prima trupă de teatru particulară. Inaugurează prima stagiune a „Companiei dramatice Davila”, cu instantaneul „Începem!”, scris special de I.L.Caragiale.

După destrămarea „Companiei dramatice Davila” (1912), este numit, pentru a doua oară, în funcția de director al Teatrului Național din Bucuresti și director general al teatrelor, funcție în care va rămâne, doi ani, până în ianuarie 1914. Astfel, pe lângă Teatrul Național din București, înființează un atelier de decoruri pentru toate teatrele naționale din țară și inițiază cursuri de dans, cor, figurație.

În acest timp se declanșează polemica privind paternitatea piesei „Vlaicu-Vodă”, pe care unii scriitori și oameni de teatru i-o atribuie lui Alexandru Odobescu.

În decembrie 2013, Alexandru Davila, propune un proiect de modificare a Legii teatrelor, dar negăsind sprijin, își dă demisia din funcții.

Este victima unui atentat (5 aprilie 1915), un servitor îi înfige în somn un pumnal în cap, și rămâne paralizat până la sfârșitul vieții, în îngrijirea sorei lui, Elena.

Chiar și paralizat are o viață publicistică importantă: editează sceneta Duda si Mura, subintitulata Hora (1917), ediția a III-a și a IV-a din „Vlaicu-Voda” (1921, 1925), traduce piesa „Ulcica spartă” de scriitorul german Heinrich von Kleist (1923).

La Craiova (1925), la Editura Oltenia, îi apare „Din torsul zilelor”, vol. I si II, volumul III, tipărindu-se postum. Volumele cuprind amintiri, evocări, eseuri și articole, de o importanță deosebită pentru istoria teatrului și literaturii române.

Din martie 1958, la propunerea directorului Teatrului de Stat din Pitești de atunci, Dumitru Dumitru, Comitetul Județean de Cultură atribuie entității culturale argeșeane numele marelui om de cultură Alexandru Davila.

La 19 iunie 1929 i se acorda „Premiul national pentru literatură”, ca patru luni mai târziu, la 19 octombrie, să se stingă din viață, la București, în spital, fiind înmormantat la Cimitirul Militar.

Bibliografie:
1. Dicționarul Enciclopedic Român, Ed. Politică, București, 1962-1966.
2. Tudor, Sevastian, Teatrul Al. Davila – Pitești, timp și spațiu, Ed. Paralela 45, Pitești, 2013.

Comments

comments