Vulturul Ghipi în Constituţie Ce vom zice, oare, dacă mâine, unui dement ales de popor în legislativ i-ar veni ideea să propună şi să sară şi cei care l-au votat, ca să-l susţină, ca să voteze, spre exemplu, că boala este o stare normală de sănătate, că aberaţiile păcătoase, cum ar fi căsătoria între indivizi de acelaşi sex, este o treabă „normală”, că soarele n-ar mai trebui să fie, iar luna să se culce şi să nu se mai trezească niciodată. De o vreme încoace, lumea este pusă pe facere de legi şi modificarea Constituţiei României, care s-a votat în anul 1991, decembrie 8, la care am ostenit şi noi, cei din prima legislatură parlamentară. Atunci, ca şi acum, ca şi în viitor, desigur, o lege, o hotărâre nu s-a făcut şi nu se va face doar pentru un om. Au fost şi excepţii. Dar ele s-au risipit fără întârziere. A îndrăzni să faci propuneri pentru legi care să ofere unor oameni ispita să fie împinşi pe pante greşite din punct de vedere moral şi social, mi se pare aberant şi iresponsabil. Ce vom zice, oare, dacă mâine, unui dement ales de popor în legislativ i-ar veni ideea să propună şi să sară şi cei care l-au votat, ca să-l susţină, ca să voteze, spre exemplu, că boala este o stare normală de sănătate, că aberaţiile păcătoase, cum ar fi căsătoria între indivizi de acelaşi sex, este o treabă „normală”, că soarele n-ar mai trebui să fie, iar luna să se culce şi să nu se mai trezească niciodată. La noi, pe plaiurile lumii văzute, de la începuturi, păcatele au fost de toate felurile, dar a te strădui ca păcatul să capete putere, adică să fie ocrotit şi practicat ca o stare normală, este o atitudine care trebuie să dea de gândit foarte serios tuturor corpurilor legiuitoare din lume.

Cum să legiferezi practicarea păcatului şi a stărilor anormale din comportamentul oamenilor – şi aşa devoraţi de toate netrebniciile lumii? Când, după evenimentele din decembrie 1989, s-a dat Decretul că este îngăduit avortul, o parte dintre femei au crezut că a venit vremea să-şi transforme trupul într-un vas în care se pot măcelări şi ucide pruncii concepuţi după porunca divină, de a creşte şi de a ne înmulţi. N-a spus Dumnezeu: nu mai creşteţi şi nu vă mai înmulţiţi! Cred că se va înţelege că noi, oamenii, nu vom putea niciodată să ne erijăm în factori hotărâtori, împotriva poruncilor dumnezeieşti. Să rămânem la nivelul nostru de creaturi cuminţi şi aşezate. Să nu ne băgăm în găzduşagul lui Dumnezeu, cum îmi spunea odinioară un mucalit de moroşan, că nu ne pricepem în tainele lui cele cereşti! Există un tribunal al lui Dumnezeu în om, pe nume Conştiinţa, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Şi aceasta este un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu făcut neamului omenesc, că a pus fiecăruia din noi conştiinţa, judecător drept care ştie precis ce este binele şi ce este răul. Conştiinţa, mai cu seamă, ne ia orice cuvânt de apărare, pentru că noi nu cădem în păcate din neştiinţă, ci din trândăvia sufletului şi a nepăsării faţă de virtuţi”.
Judecătorul nemitarnic, Conştiinţa fiecăruia dintre noi, pusă în viaţa noastră de Dumnezeu pentru a ne păzi paşii şi a nu o lua razna, de dragul originalităţii, şi nici chiar atât, Conştiinţa noastră va da dreaptă hotărâre împotriva gândurilor păcătoase, şi cel ce face păcatul, chiar el se osândeşte pe sine, de nu l-ar învinui altul. Şi nu face asta o dată, de două ori, ci adeseori chiar viaţa toată. De ar trece multă vreme de la săvârşirea păcatului, conştiinţa nu uită niciodată păcatul, ci acuză cu asprime şi când se săvârşeşte păcatul şi înainte de a se săvârşi şi după ce s-a săvârşit, dar, mai cu seamă, după ce s-a săvârşit.
Înţelegem cu toţii că păcătuim, că nu este om care să nu păcătuiască, dar a se face o lege care să ridice păcatul la rang de virtute sau viaţă normală este prea mult şi prea aberant. Au trecut două mii de ani de când Sfântul Apostol Pavel arăta în scrisoarea sa către creştinii din Roma, starea de păcat a omenirii: „Fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au preaslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit, şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile, căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase, căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii, tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în conştiinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite…şi măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei care le fac”. Cei care n-au pus niciodată mâna pe Biblie, pe cărţi de medicină sau n-au citit Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel şi se dau mari învăţaţi şi făcători de legi, să pună mâna pe carte şi să se înţelepţească! Scriitorul Ioan Alexandru îmi povestea pe vremuri că a citit, când era la studii în Germania, că există un soi de vultur pe nume Ghipi, care zboară la opt mii de metri. El singur, fără vulturoaică, pentru că nu există, face un ou mare pe care-l cloceşte şi se naşte un nou pui de vultur. Probabil că unii ştiu asta. S-ar putea ca, într-o zi, unii bărbaţi să facă şi ei câte un ou, ca vulturul Ghipi, ca nou mod de înmulţire! Şi pentru aceasta se chinuie să facă o lege, în schimb de altceva! Vorba lui Caragiale: „Bravo, naţie!”.

†Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Comments

comments

DISTRIBUIȚI