Ion Luca Caragiale (1 februarie 1852-9 iunie 1912). Revizor şcolar în Argeş, I.L. Caragiale scrie drama „Năpasta“, inspirat de frumuseţea desăvârşită a unei hangiţe din Tigveni. Potrivit spuselor criticului D. I. Suchianu, acţiunea dramei „Năpasta” a fost inspirată dintr-o călătorie a celor doi în localitatea Tigveni de pe Topolog, unde, la cârciuma din sat, servea o fată de o frumuseţe desăvârşită.
De asemenea, şi cariera politică e legată de Argeş. Ion Luca Caragiale a candidat de mai multe ori pentru un post de deputat de Piteşti, pe listele Partidului Conservator.
Cunoscut publicului larg ca dramaturg și publicist, I. L. Caragiale are origini modeste, fiu al unui bucătar din Constantinopol venit în Țara Românească în suita lui Caragea Vodă, și și-a câștigat existența experimentând mai multe meserii: copist la Tribunalul Prahova și la Teatrul Național, revizor şcolar la Pitești, gazetar, sufleur la teatru, profesor, corector, registrator, director al Teatrului Național, patron de berărie, în ultima partea a vieții alegând statutul de scriitor autoexilat la Berlin.
Diversitatea activităților sale i-a permis să intre în contact cu toate eșaloanele sociale ale vremii sale, cu tipologii sociale pe care le-a redat cu umor în scrierile literare, a căror chintesență este „moftangiul român”.
A colaborat la numeroase periodice: „Telegraful”, „Ghimpele”, „Revista Contemporană”, „Alegătorul liber”, „Claponul”, „Națiunea română”, „România liberă”, „Timpul”, „Voința națională”, „Constituționalul”, „Convorbiri literare”, „Convorbiri critice”, „Viața românească”, „Timpul”, „Epoca”, „Gazeta săteanului”, „Moftul român”, „Românul” și altele. Această enumerare nu este exhaustivă, dar este relevantă pentru a ilustra diversitatea preocupărilor sale și interesul atât pentru politica internă, politica socială, cât și pentru activitatea românilor din Transilvania, prin colaborarea și prieteniile sale cu cercurile culturale românești din Brașov, Cluj, Sibiu.
Dincolo de nestatornicia sa în slujbe și în cluburi politice și literare (conform formulării nemuritoare, pusă în gura lui Agamiță Dandanache, „ca rumânul imparțial, carevasăzică”), vă propunem câteva fragmente din care răzbate seriozitatea și crezul său statornic în libertatea presei și în puterea educativă a artei.
În scrisoarea pe care o redăm alăturat în fotocopie, I. L. Caragiale îi scrie lui Vartan (Victor) Mestungean, redactor la ziarul „Universul”, rugându-l să corecteze eventualele greșeli de punctuație din manuscrisul trimis spre publicare și să-i trimită câte două exemplare din numerele de ziar în care apar articolele sale deoarece intenționează să le publice într-un volum:
„îngrijește cât se poate să apar convenabil fără greșeli mai ales de punctuație. Să nu zică publicul că nu suntem conștiincioși. Sper că articolele mele or să placă; eu cel puțin îmi dau toată osteneala să le fac după puterile mele cât pot mai bine; mai bine, zeu, n-aș putea să le fac. Dacă nu te-ai supăra prea mult, te-aș ruga din numerele cu articolele mele să dispui a mi se trimite câte două exemplare: voi să le strâng pentru un volum.” (ANR, SANIC, Colecția Personalități, Caragiale Ion Luca, 1.3.3.C.1.6)
La 10/23 decembrie 1907 îi scrie, din Berlin, președintelui Asociației Studențești „Uniunea” (C. Zornescu), căruia îi mulțumește pentru invitația la festivitatea universitară de la Teatrul Național din Iași, exprimându-și regretul de a nu putea participa din cauza incidentelor recente dintre studenții ieșeni și ziarul „Opinia”, această scrisoare sintetizând crezul său în libertatea cuvântului:
„Om din popor, fără nume de naștere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e un moment permis să uit, oricât de puțin ar însemna persoana mea ca publicist, că n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului. Și așadar, credincios acestui singur și bun protector, n-aș putea vreodată trece în tabăra cui crede că trebuie să-l lovească: cu cât ar fi mai măgulitoare pentru mine primirea acolo, cu atât firește felonia mea ar fi mai reprobabilă.
Mă adresez, stimate Domnule Președinte, unui tânăr cu inimă ca Dv.; îl întreb: nu-i așa? Și-mi place să fiu convins că-mi va răspunde: da, așa e.
Făcând urări călduroase pentru prosperarea tinerei Dv. Universități pe terenul generoaselor științe și nobilelor acte ale gândirii umane, vă rog, stimate Domnule Președinte, să binevoiți a primi salutările mele cele mai distinse. Al D. Voastre servitor, I. L. Caragiale, Publicist român (ANR, SANIC, Colecția Personalități, Caragiale Ion Luca, dosar 1.3.3.C.1.5)
Și criticul literar Titu Maiorescu, în prefața la ediția a 2-a a volumului lui Caragiale „Teatru” (1890), ia apărarea libertății de expresie artistică a creatorului de teatru de a satiriza moravurile societății împotriva acuzațiilor unor cronicari din ziarele de partid, care propuneau nici mai mult nici mai puțin decât interzicerea pieselor:
„Adecă, cum am zice, Poliția în contra Literaturii! Censura guvernamentală în contra spiritului comediilor! Destituirea comitetului teatral și poate pedepsirea autorului!” Amintind de măsurile extreme din Franța revoluționară împotriva teatrului, mutatis mutandis, Maiorescu conchide că „o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul își ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidență partea comică așa cum o găsește, și același Caragiale, care astăzi își bate joc de frasa demagogică, și-ar fi bătut joc ieri de ișlic și tombateră și își va bate joc mâine de frasa reacționară, și în toate aceste casuri va fi în dreptul seu literar incontestabil.” (I.L. Caragiale, „Teatru”, 1890. ed. a II-a, București, Editura Librăriei Socec&comp.)
Ziaristul Caragiale își exprimă opinia asupra multor evenimente politice importante ale vremii sale, inclusiv politica națională a românilor din Transilvania în perioada memorandistă în broșura „Culisele chestiunii naționale” (1896). Caragiale se dovedește la fel de lucid și necruțător în ceea ce-i privește pe unii politicieni ardeleni (Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Ioan Slavici) care s-au lăsat ușor seduși de metehenele politicii bucureștene.
„[…] Partidul național se desparte atunci în trei fărâmături – una compusă din acei ce acordă încrederea lui Rațiu; a doua din acei care cred în spusele d-lor Brote și Comp; a treia compusă din nehotărâți, mai bine zis nedomiriți, care nu mai știu ce să crează, pentru că nu mai înțeleg nimic. […]
Ar mai fi mers acei naivi multă vreme în această credință, dacă partidul național, regrupat în jurul «Tribunei», cu Rațiu în frunte, n-ar fi dat stălucitoarea desmințire la toate urâcioasele calomnii, prin manifestul seu. Acel manifest restoarnă din temelii toată clădirea șarlatanească de bîrfeli a companiei Brote, declarând solemn că baza de luptă, temelia și obiectul activității politice a partidului național va fi programul! Transacție asupra programului nu poate încăpea!
Acu să vedem pe d. Brote!” (în broșura I. L. Caragiale „Culisele chestiunii Naționale”, București, 1896, tipografia Epoca, p. 33, 34).
SURSA: Facebook/Arhivele Naționale ale României.
