FOTBAL, PASIUNE ŞI VIAŢĂ Finala Europa League de la Bucureşti a fost o încântare, atât pe teren, cât şi în tribune. „Armadele” de fani spanioli au dat un farmec inefabil întregului eveniment. „Love is in the air”, spune Cat Stevens într-o melodie celebră. Parafrazându-l, am putea spune că, săptămâna trecută, dragostea pentru fotbal a fost la Bucureşti în aer, pe gazon, în tribune, peste tot. „Vinovată” fără drept de apel şi de recurs a fost finala UEFA Europa League.
Evenimentul care a făcut ca, timp de mai multe zile, Bucureştiul să fie „mica Spanie”, nu „micul Paris”. Iar, ca microbist înfocat şi ziarist, să ai şansa să vezi o asemenea finală, să pătrunzi în culisele ei şi să ai acces în zone „ferecate” multora, înseamnă mai mult decât o şansă, înseamnă o experienţă incredibilă, de ţinut minte pe termen nelimitat. Şi chiar aşa a fost… Îmi place fotbalul spaniol, îmi place roşul, îmi place pasiunea pentru viaţă şi spectacol a ibericilor. Iar miercurea trecută am primit „porţii” generoase din toate aceste plăceri.
Am ajuns în Bucureşti cu aproape 12 ore înaintea finalei dintre Atletico Madrid şi Athletic Bilbao şi asta pentru că doream să colectez un „geamantan” plin cu amintiri şi clipe unice dintr-o zi şi o finală „muy especial”, vorba conaţionalilor prinţului Felipe.
Până şi drumul în microbuzul ce m-a dus în Capitală a avut „parfum” de finală. Asta şi pentru că jumătate dintre pasageri mergeau la meci şi nu au încetat să chibiţeze pe toată durata drumului.
De cum am ajuns în Piaţa Constituţiei, unde se aflau fanii foarte entuziaşti şi plăcuţi ai lui Bilbao, am avut pentru câteva clipe senzaţia că m-am „transferat” în Spania. Deşi până la meci mai sunt ore bune, „febra” finalei deja se simte cât cuprinde. Iar, pentru suporterii basci, echipa e o adevărată religie. „Pentru noi, Athletic e mult mai mult decât o pasiune, e o parte din inima noastră şi asta se transmite tuturor generaţiilor”, îmi spune Fernando, un fan de 58 de ani, având la activ peste 400 de deplasări cu echipa.
Adversari, nu şi duşmani
La câţiva metri de zona fanilor lui Bilbao, dau peste mai mulţi suporteri ai lui Atletico Madrid. Sunt familii întregi, îmbrăcate elegant şi cu… fularul echipei la gât. La un moment dat – ce imagine superbă! – se întâlnesc câţiva suporteri madrileni cu „socios” basci şi stau de vorbă amical, fără urmă de ură. „Suntem adversari în fotbal, nu şi duşmani”, răspunde privirii mele impresionate Luis, fan al madrilenilor din fragedă pruncie.
Îmi continuu periplul prin Bucureşti, devenit „oraşul fotbalului european”, pentru o zi. La un moment dat, pe lângă fanii spanioli trece o cerşetoare cu un căţel în… lesă. Un personaj din alt… film în toată această frumoasă nebunie fotbalistică. Se opreşte câteva clipe rătutită şi se uită ca la „alieni” la toată această… maree roş-albă.
Un Colosseum ultramodern
Nu mai am răbdare. Vreau să fiu cât mai aproape de „locul faptei” (a se citi Naţional Arena), deşi este de abia ora 12.30 trecute. Plouă uşor, însă stropii anemici sunt doar o efemeridă şi parcă nici ei nu au curaj să se pună rău cu… finala Europa League. Dovada? La nici cinci minute după ce ies din staţia de metrou de la Piaţa Muncii, ploaia este deja la trecutul apropiat.
Pe măsură ce mă apropii de Arena Naţională, numărul fanilor lui Bilbao de pe Bulevardul Basarabia creşte direct proporţional. Sunt deja peste 2.000. Cântă, vorbesc febril, zâmbesc, creează o atmosferă tonifiantă. La fel ca şi suporterii lui Atletico, ajunşi deja la intrarea dinspre Bulevardul Pierre de Coubertin.
Cum am ajuns extrem de devreme, am tot timpul să iau Arena Naţională şi împrejurimile ei la analizat. Privit de afară, stadionul îţi dă senzaţia unui uriaş inexpugnabil. Însă e doar o aparenţă. Uriaşul te lasă să îi explorezi multe dintre zone. Asta, bineînţeles, în funcţie de zonele de acces pe care le ai pe acreditare.
Şi aici UEFA dă dovadă de o organizare impecabilă. Fiecare uşă de acces, fiecare culoar are la intrare un afiş cu numărul zonei. Şi sunt nouă zone în total. Timp de mai bine de o oră, explorez stadionul ca un turist străin. Urc sute de trepte, mă plimb pe fiecare dintre cele trei niveluri, mă mai şi… rătăcesc şi, în cele din urmă, ajung sus de tot, la etajul 3, de unde priveliştea e o încântare. Deşi foarte abrupte, tribunele oferă o vizibilitate excelentă de oriunde te-ai afla. Ce să mai vorbim, terenul şi tribunele – deşi, deocamdată, aproape goale – te duc cu gândul la un Colosseum ultramodern unde se vor duela cei 22 de fotbalişti care vor să fie „conquistadorii” Europa League.
Vecin de masă cu Viorel Moldovan
După o primă „repriză” de cercetat stadionul, ajung la subsol, acolo unde se află Centrul Media. Iar la masa unde îmi aştern primele impresii-schiţe, îl am vecin pe fostul mare fotbalist Viorel Moldovan, analist la finală pentru o cunoscută televiziune. Intrăm inevitabil în discuţie despre cele două adversare. „Văd un plus pentru Atletico Madrid, au mai multă experienţă şi un golgheter de excepţie, pe Falcao”, îmi spune fosta vedetă a „naţionalei”. O frază profetică, spusă cu câteva ore înainte de partidă.
Şi Centrul Media e un microunivers extrem de interesant. Şi cum eu mă dau în vânt după aglomeraţia şi forfota umană (sunt un „agorafil”, recunosc), aici chiar mă simt în largul meu. Centrul Media e un plăcut… Turn Babel, în care în dreapta auzi doi greci vorbind mai repede ca…Ilie Dobre, în stânga – un englez cu barbă albă şi faţă roşie tastează tacticos la laptop, iar în faţă – doi japonezi îşi văd de lucru la articole, fără să scoată mai mult de 15-20 de cuvinte pe oră. Bineînţeles, cei mai vorbăreţi sunt jurnaliştii spanioli.
Pasiunea de dincolo de pantofii ponosiţi
Printre suporterii lui Atletico Madrid care ajung în tribune după ora 19 zăresc şi un fan în culorile roş-albe, dar cu pantofii extrem de ponosiţi. L-a costat mult drumul, fără îndoială, dar pasiunea pentru echipă care i se degajă de pe chipul obosit, dar fericit, bate orice condiţie umană şi socială.
Iar ataşamentul fanilor faţă de una dintre cele două echipe a atins paroxismul în timpul finalei. Corurile celor două galerii, peste 20.000 de voci, mi-au asurzit urechile, dar, în mod paradoxal, combinate cu fantasticele senzaţii vizuale date de miile de tricouri, eşarfe şi steaguri agitate non-stop, m-au impresionat în cel mai înalt grad. Sau, ca să folosesc un oximoron, m-au făcut să cred că am ajuns în cel mai frumos Infern.
Ce galerii, ce meci, ce atmosferă! Epitetele sunt insuficiente în faţa unui asemenea spectacol. Mi-aş fi dorit ca meciul să mai ţină încă vreo câteva ore cu o asemenea atmosferă. E drept că în tribunele ocupate de fantasticii fani ai lui Atletico, spectacolul a mai ţinut încă o jumătate de oră după finală.
Vecin cu mine la masa presei, jurnalistul madrilen Domingo Garcia de la cotidianul „La Razon” scria, la un moment dat, pe laptop: „Dacă fotbalul înseamnă goluri, atunci fotbalul e Falcao”. Parafrazându-l, aş putea spune că, dacă fotbalul înseamnă splendoare în tribune, atunci fotbalul este Atletico Madrid şi Athletic Bilbao.
