„Am luat” sau „am primit” Sfânta Împărtășanie? Distincția subtilă care mărturisește credința

Modul în care ne raportăm la Sfânta Împărtășanie depășește simpla semantică, devenind o adevărată mărturisire de credință. Aceasta este concluzia unei analize semnate de Protos. Prof. Rafael Vintilă, de la Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” din Pitești, care explică de ce sintagma „Am primit Sfânta Împărtășanie” este singura care reflectă corect realitatea duhovnicească.

Plecând de la textele evanghelice, articolul subliniază că la Cina cea de Taină, Mântuitorul este Cel care „a dat” ucenicilor Trupul și Sângele Său. Prin urmare, credinciosul nu „ia” (nu apucă prin forțe proprii), ci primește cu smerenie ceea ce Dumnezeu îi oferă.

„Mântuirea nu este ceva ce «luăm», iar harul nu este ceva ce apucăm prin meritele noastre, ci este primit din dragoste, ca dar al iubirii dumnezeiești”, explică părintele Rafael Vintilă. Această viziune este susținută de citate biblice și patristice, de la Profetul Isaia până la Sfântul Ignatie Teoforul, care arată că Euharistia este lucrarea lui Dumnezeu în Biserică, menită să unească comunitatea și să risipească puterile potrivnice.

Teologia ortodoxă descrie Sfânta Împărtășanie ca pe un „mare schimb”: păcatele omului sunt preluate și iertate de Hristos, în timp ce omul primește viața cea nouă. Autorul avertizează că expresia „am luat Sfânta Împărtășanie” mută greșit accentul pe acțiunea omului, ignorând faptul că în fața potirului suntem cu toții „datori” care primesc milostivire.

Articolul oferă și îndrumări concrete pentru viața liturgică a credincioșilor:

• În fața preotului, împărtășania trebuie primită cu „frică de Dumnezeu, credință și dragoste”, într-o stare de maximă atenție și evlavie.
• Se face distincția între păcatele ușoare, care nu opresc de la potir (ba chiar necesită întărirea prin Euharistie), și păcatele de moarte, care cer obligatoriu spovedania prealabilă.
• Biserica încurajează participarea deplină la Sfânta Liturghie (de la început până la sfârșit) și împărtășirea cât mai frecventă, ca sursă de putere în viața creștină.