Alexandru Ilinca din Nucşoara, ultimul opincar autentic, a stat faţă în faţă cu preşedintele Franţei, Emmanuel Macron

De cele mai multe ori, când ajung în România oaspeţi importanţi din lumea întreagă, de la politicieni la staruri rock, de la preşedinţi de ţară la medici renumiţi la nivel mondial, Muzeul Satului din Bucureşti este o oprire obligatorie pe care autorităţile o trec în program. Pentru că aici poţi arăta, pe viu, oaspeţilor cum este România autentică. Aici se păstrează în forma cea mai pură istoria, tradiţiile, obiceiurile care ne-au făcut ce suntem azi!

De fiecare dată, specialiştii în etnografie şi folclor ai Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” selectează din întreaga ţară doi sau trei meşteri populari reprezentativi, ce păstrează şi duc mai departe meşteşugurile tradiţionale într-o formă originală, cât mai puţin influenţată de realitatea contemporană.

La fel s-a întâmplat şi la ultima vizită de rang înalt, cea a preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron, şi a soţiei sale. Printre cei trei meşteri aleşi de această dată pentru a face o prezentare de tradiţii oaspeţilor francezi s-a numărat şi Alexandru Ilinca, ultimul opincar autentic al României, stabilit la Nucşoara.

Alături de el, alţi doi argeşeni ne-au reprezentat cu cinste în faţa distinşilor musafiri. Este vorba de doi dintre membrii tarafului binecunoscutului interpert Gelu Voicu, care a cântat foclor românesc în faţa vizitatorilor.

Pe Alexandru Ilinca l-am întânit şi noi, în urmă cu trei ani, când deabia ieşise “în lume”, la târgul organizat de Ministerul Agriculturii în care au fost prezenţi cei mai de seamă reprezentanţi ai Argeşului. Atunci ne-a povestit, “în premieră” despre arta confecţionării opincilor tradiţionale şi istoria originalelor încălţări româneşti.

Iată mai jos reportajul realizat în 2014.

De fel din Vâlcea, Alexandru Ilinca a fost adoptat de Argeş şi, de ceva vreme, este locuitor al Nucşoarei, spre bucuria diriguitorilor culturii populare argeşene, fericiţi că au mai descoperit un meşteşugar autentic. Şi, mai ales, unul care are dorinţa de a transmite mai departe acest meşteşug, demult uitat în alte locuri, însă de o frumuseţe aparte, ce face parte din tradiţia românească în forma sa cea mai pură. „Fac opinci de mic copil, dar cred că am rămas printre puţinii opincari din ţară. Mai sunt câţiva care mai cunosc meşteşugul, dar nu ca să popularizeze, sau să ducă arta mai departe. În schimb, eu am ales să ies şi să popularizez din nou opincile. Sunt invitat în permanenţă la Goleşti, la Muzeul Satului din Bucureşti, la diverse tabere de meşteşuguri. În sfârşit, acum sunt apreciat! Şi, evident, mă bucur!”, ne-a povestit meşterul.

Opincile, cea mai terapeutică încălţăminte

Confecţionarea opincilor pare simplă, la prima vedere, dar în realitate nu e chiar aşa.  Iar istoria lor e una extrem de frumoasă, cu multe învăţăminte. „În primul rând, opinca are efect terapeutic. Când mergi pe pământ doar în opinci, simţi toate denivelările, ceea ce e un masaj foarte bun la tălpi, care sunt sediul centrilor nervoşi, fiecare corespunzând unui organ intern. Astfel, fiecare îşi intensifică funcţiile şi ajunge chiar să vindece anumite deficienţe. Opinca e uşoară, practică şi sănătoasă. Înainte, se purtau opinci cu părul de porc nebărbierit pe exterior. Aveau două avantaje: unul – că ţineau mai mult, erau mai rezistente, şi al doilea – că nu alunecau. Pe parcurs, oamenii, inventivi, au observat că le pot face să nu mai alunece dacă pun un lanţ pe sub talpă! După aceea, metoda a fost folosită şi la maşini, cu lanţurile pe roţi. Dar patentul a apărut la opinci!
Iar la opincă nu există calapod. Calapodul este piciorul! Pielea se lucrează umedă, iar când se usucă, rămâne în forma piciorului, pe dimensiune. Adică nu te bat, nu te jenează.
Ce este interesant este că se fac şi acum după acelaşi procedeu ca acum mii de ani. Pe vremuri, se făceau din orice, din ce avea omul în gospodărie. Se făceau şi din coajă de copac, şi din tablă, şi din resturi de pantaloni, de cioareci de lână… După posibilităţi. Sincer, şi eu m-am documentat, că nu aveam de unde să ştiu. Oamenii erau săraci şi trebuia să se încalţe cu ceva. Erau situaţii când nu aveau încălţăminte şi copiii purtau o pereche cu rândul, şi cei de-ai casei ieşeau la treabă pe rând, ca să poată schimba opincile. Mai ales iarna. Aşa au fost vremurile. Acum însă, se fac din orice fel de piele. E nevoie de o bucată de 20 pe 30 de centimetri, în formă de dreptunghi, suficient ca să ne putem încadra cu croiala. Apoi se dau găuri pentru şireturi, se mulează pe picior şi se cos după formă”, ne-a povestit, pe scurt, meşterul Ilinca istoria încălţărilor tradiţionale româneşti.

Pielea de opinci se obţine de la porcii care au doi ani

O poveste aparte o are şi materia primă. Deşi acum lucra unele de blană, ne-a destăinuit că, de regulă, acestea se făceau din piele de porc. Cum se obţine? „Păi.. mai întâi să crească porcul! Pielea bună pentru opinci, adevărată, se ia de pe un porc de 2 ani. Materia primă bună e cea de pe spatele porcului… Când se sacrifica porcul, de Crăciun, un om mai chibzuit îşi rezolva atunci mai toate problemele. Un gospodar adevărat, când tăia porcul, săpa o groapă adâncă de vreo 30 de centimetri şi punea animalul în ea, culcat pe spate, cu picioarele în sus, iar pe margini punea pământ. Deasupra se puneau paie şi începea pârlitul porcului. Aşa, spatele rămânea nears, iar lateralele, aşa şi aşa. Se dădea cu apă caldă şi se bărbierea pe spate, iar porcul era pregătit de tranşat. Lua partea de pe spate pentru opinci, de pe burtă mâncau şorici femeia şi copiii, iar lateralele, care nu erau nici pârlite, nici fragede, le folosea de piftii. Şi aşa îi împăca pe toţi! Vedeţi, era o metodă simplă, dar eficientă!”, mai spune meşterul opincar.

Americanii, înnebuniţi după opincile româneşti

Cine şi cum mai poartă acum opinci? Şi de ce se zbate pentru a-i mai învăţa şi pe alţii? Din dragoste de tradiţie! „Eu unul, lucrez pentru mine. Dacă mai găsesc şi câte un client, e partea a doua. Mai cumpără unii, care se întorc la tradiţie. Iar străinii sunt fascinaţi. Am avut la Muzeul Astra, la Sibiu, un grup de studenţi din America, care au venit special să înveţe să facă opinci. Fiecare a plecat acasă cu câte o pereche în picioare. Au fost 17! Făcute de ei şi… terminate de mine, că asta e, totuşi, o meserie, nu o poţi deprinde aşa, din prima. Nu e atât de simplu pe cât pare. De obicei, lucrurile simple sunt cele mai complicate! Dar eu nu vreau să las să moară acest meşteşug. Iar eu fac promovare, nu comerţ! O pereche de opinci costă între 10 şi 100 de lei, dacă e vorba de o pereche comercială. Dar cele mai multe sunt de expoziţie, şi acestea nu au valoare materială, ci valoare culturală, istorică, sentimentală! E vorba despre pasiune! Nu pui problema de cât ai muncit, ci ce a ieşit!”.