În vara anului 1916, România intra în Primul Război Mondial de partea Antantei, printr-un Tratat de Alianță cu Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia semnat la 4/16 august 1916, care prevedea la art. 4 și 5 dreptul legitim al României asupra teritoriilor locuite de români din Banat și Austro-Ungaria și participarea la negocieri și la tratatele de pace încheiate după război.
După participarea la război cu sacrificii, după înfrângeri și revirimente militare, România fusese nevoită să semneze pacea cu Puterile Centrale la 24 aprilie/7 mai 1918, rămasă singură în fața avansului inamic după prăbușirea frontului rusesc.
Tratatul de la București nu a fost niciodată promulgat de Regele Ferdinand, deși a fost acceptat de guvernul Marghiloman în condițiile extreme cunoscute. Totuși, în aceste momente critice a fost realizată Unirea Basarabiei la 27 martie 1918, prin votul Sfatului Țării. La 10 noiembrie 1918, România a reintrat în război de partea Antantei, astfel încât la finalul războiului se afla în tabăra învingătoare. La 28 noiembrie a fost decisă Unirea Bucovinei cu Regatul României și la 1 Decembrie 1918, adunarea națională plebiscitară de la Alba Iulia a decis Unirea cu România a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Hotărârile națiunii române trebuiau recunoscute însă prin tratatele de pace semnate la sfârșitul războiului.
Conferința de pace s-a desfășurat între 18 ianuarie 1919 și 21 ianuarie 1920 la Paris și nu a fost ușor pentru delegații României (în țară s-au succedat între timp patru guverne: Brătianu, Văitoianu, Vaida Voevod și Averescu) să se facă ascultați atunci când susțineau respectarea prevederilor din tratatul de alianță cu Antanta din 4 august 1916, pentru că tabăra învingătoare se împărțea în Marile Puteri, cu interese globale, și țările mai mici, precum România, cu interese la un nivel regional.
La 4 iunie 1920, la palatul Marele Trianon de la Versailles, a fost încheiat Tratatul de pace între Ungaria, pe de o parte, și de cealaltă parte 23 state, Puterile Aliate și Asociate. Din partea României tratatul a fost semnat de dr. Ioan Cantacuzino și Nicolae Titulescu, fiind asumat de Guvernul Alexandru Averescu. Din partea Ungariei au semnat Ágoston Benárd, ministrul Muncii și Ocrotirilor Sociale, și Alfréd Drasche-Lázár de Thorda, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar.
Tratatul de la Trianon a fost ratificat de Parlamentul României la 17 august (Senatul) și la 26 august 1920 (Adunarea Deputaților); Parlamentul Ungariei l-a ratificat la 14 noiembrie 1920; instrumentele de ratificare au fost depuse la Paris la 4 septembrie 1920 de către guvernul român și la 23 martie 1921 de guvernul ungar. Tratatul a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce în prealabil fusese ratificat și de alte state semnatare.
În Preambul se constata încetarea existenței Austro-Ungariei, iar prin art. 73 se recunoștea Ungaria ca stat independent, hotarele sale fiind puse în concordanță cu cele etnice. Tratatul a stabilit frontierele Ungariei cu România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven și Cehoslovacia și a consacrat principii în baza cărora România își vedea recunoscută pe plan internațional desăvârșirea unității sale statale.
Tratatul de la Trianon cuprindea în Partea I Pactul Societății Națiunilor (art. 1–26), în Partea a II-a Fruntariile Ungariei (art. 27–35), în Partea III Clauze Politice Europene (art. 36–78), în Partea a IV-a Interese ungare în afară de Europa (art. 79–101), în Partea a V-a Clauze militare navale și aeriene (art. 102–143), în Partea a VI-a Prizonierii de război și morminte (art. 144–160), în Partea a VII-a Sancțiuni (art. 157–160), în Partea a VIII-a Reparațiuni (art. 161–174) și anexele I-VI și Dispozițiuni particulare (art. 175–179), în Partea a IX-a Clauze financiare (art. 180– 199), în Partea a X-a Clauze economice (art. 200–259), în Partea a XI-a Navigația aeriană (art. 260–267), în Partea a XII-a Porturi, căi de apă și căi ferate (art. 268–314), în Partea a XIII-a Munca (art. 315–355) și în Partea a XIV-a Clauze diverse (art. 356–364).
În privința clauzelor care priveau în mod direct și exclusiv România erau de interes, mai întâi, cele teritoriale cuprinse în art. 27.1 referitoare la fixarea fruntariilor Ungariei cu România. În art. 29 se stipula că aceste fruntarii „vor fi trasate pe teren de către Comisiuni de delimitare a căror compunere este fixată prin Tractatul de față sau va fi fixată printr-un Tratat între Principalele Puteri aliate și asociate și Statele interesate sau unul dintre ele”, ale căror decizii erau luate cu majoritate de voturi și deveneau obligatorii pentru părțile interesate. Art. 30 cuprindea prevederi referitoare la cursuri de apă, iar cele ale art. 31–33 prevedeau obligații ale statelor interesate față de îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor încredințate de către comisiile de delimitare.
Clauzele politice europene referitoare la România erau cuprinse în art. 45–47 și stipulau renunțarea de către Ungaria în favoarea României la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei (așa cum erau fixate la art. 27, partea II) și recunoscute prin tratate (art. 45), instituirea unei comisii din șapte membri pentru a fixa la fața locului traseul liniei de fruntarie (art. 46) și recunoașterea și confirmarea de către România față de Ungaria a angajamentului de a consimți într-un tratat cu Principalele Puteri Aliate și Asociate a unor dispoziții pe care aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România „interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populației, precum și pentru a ocroti libertatea tranzitului și a aplica un regim echitabil comerțului celorlalte națiuni” (art. 47). Ungaria declara că „recunoaște și primește” inclusiv fruntariile României „astfel precum aceste fruntarii vor fi fost fixate de către Principalele Puteri Aliate și Asociate” (art. 74).
În virtutea prevederilor Tratatului de Pace, din dezmembrarea fostei Austro-Ungarii, cu o suprafață a teritoriului de 325.411 km2 și 20.887.000 locuitori, au rezultat statele naționale succesoare: noul stat național Ungaria cu 92.963 km2 și 7.900.000 locuitori, România dobândea 103.093 km2 cu 5.300.000 locuitori, Iugoslavia 63.092 km2 și 4.200.000 locuitori, Cehoslovacia 61,654 km2 și 3.600.000 locuitori, Austria cu 4.000 km2 și 300.000 de persoane, în fine Italia (Fiume) cu 21 km2 cu 50.000 locuitori.
Statele succesoare au format sisteme de alianțe regionale, precum Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, menite să consolideze statu quo-ul teritorial stabilit prin Tratatele de Pace de la Paris.
Clauzele teritoriale ale Tratatului de la Trianon au fost preluate și în tratatele de pace încheiate după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1947, la Paris, inclusiv de Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Asociate și România din 10 februarie 1947, al cărui art. 2 anula consecințele teritoriale ale Dictatului de la Viena. Granița de nord-vest a fost apoi reconfirmată prin tratatele bilaterale de reglementare a regimului frontierei de stat, prin Tratatul româno-ungar din 1996 precum și alte acte internaționale.
În anul 2020, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la semnarea tratatului de la Trianon, Arhivele Naționale ale României au fost partener în proiectul „Trianon 100” alături de Muzeul Național de Istorie a României și Arhivele Diplomatice ale MAE, care poate fi vizualizat pe pagina www.mvu.ro (Muzeul Virtual al Marii Uniri), pe care iubitorii de istorie îl pot vizita oricând.
Documentele selectate pentru a ilustra acest eveniment istoric fac parte din fondurile arhivistice păstrate la București: Ministerul Finanțelor–Direcția Datoria Publică, fondul personal Vasile Stoica și colecția Documente Fotografice.
