Prea mici pentru lupta pe care o poartă zi de zi, prea tineri pentru sfârşitul iminent care îi aşteaptă, prea demni într-o societate nedreaptă… Sunt 13. Şi da, în cazul lor, este un număr fatidic. Sunt copii cu boli fără leac şi îşi duc vremelnica existenţă pe acest pământ în Centrul „Sfântul Andrei” din Piteşti, abandonaţi chiar de cei care le-au dat viaţă. Alexandru, Bogdănel, Daniela sau Nicoleta sunt dovezi vii ale triumfului în lupta cu suferinţa, ale bucuriei de a trăi fiecare clipă, ce pentru ei chiar ar putea fi ultima oricând, a unei lumi pe care cei mai mulţi nici nu o putem cuprinde cu mintea, antrenată tot mai mult cu lucrurile materiale….

Fetiţa cu păpuşa…

Dintre cei 13 copii care se află în fază terminală şi sunt instituţionalizaţi la Centrul „Sfântul Andrei” din cartierul Prundu se desprinde o figură ce pare mai degrabă zugrăvită de Tonitza. Este „fetiţa cu păpuşa”, Nicoleta. Are doar 10 ani şi stă pironită într-un cărucior cu rotile, din cauza cumplitului sindrom „Sechele ECI “. S-a născut un copil normal, însă o banală răceală a trimis-o într-o lume din care nu se mai poate întoarce. Iniţial, s-a crezut că micuţa Nicoleta a fost afectată de gripa aviară, însă nici până acum medicii nu au descoperit cauza reală care i-a strivit universul copilăriei. Nu mai poate vorbi, decât şoptit, ca un ecou al copilului care a fost odată. Ne spune, aproape insesizabil, că îl aşteaptă pe Moş Crăciun să-i aducă o…tabletă. Apoi încearcă cu mâinile lipsite de vlagă să cuprindă în braţe păpuşa. Îi scapă, dar nu se dă bătută, mai încearcă până când reuşeşte să aducă la piept mica creatură din plastic. Este unica ei prietenă. Păpuşa are răbdare nemărginită şi aşteaptă cuminte ca Nicoleta să articuleze câteva cuvinte. Doar păpuşa o vede altfel – un copil sănătos cu dorinţe şi trăiri copilăreşti…

Bogdănel s-a îmbolnăvit după ce l-a înţepat un ţânţar. La 19 ani, are corpul unui copil de 5 ani

Într-un pătuţ de copil, stă ascuns sub o pătură Bogdănel. Nu vrea să comunice cu nimeni şi se simte în siguranţă doar ascunzându-se între aşternuturi. Are corpul unui copil de cinci ani şi mintea unui bebeluş. Are însă 19 ani şi, în urmă cu cinci ani, a ajuns la Centrul „Sf. Andrei”. Povestea lui este pe cât de tragică, pe atât de stupidă. O simplă înţepătură de ţânţar l-a transformat dintr-un copil vioi, într-un corp inert în care abia mai pulsează viaţa… Bogdănel ar putea renunţa în orice moment, dar, până acum, n-a făcut-o, deşi este obosit de atâta luptă. Continuă să se ascundă de boală, de lume, de noul „el” sub păturica magică….

„Ştii că s-a mai dus unul?”

Alexandru are 15 ani, iar „crucea” pe care o poartă are un nume cumplit: Spina Fibida. O boală care îl obligă să meargă la dializă, la Bucureşti, de trei ori pe săptămână. Cumplit de obositor pentru el. Se trezeşte la patru dimineaţa, o ambulanţă îl transportă la Spitalul Fundeni din Capitală, unde este supus unui proces îndelungat şi dureros. Dar şi mai dureroasă este constatarea lui Alexandru, care îşi vede prietenii, ce vin de ani de zile cu aceeaşi suferinţă, cum dispar rând pe rând: „Ştii că s-a mai dus unul?”. Asta povesteşte tânărul de 15 ani, care se întoarce din Capitală. El nu are poveşti frumoase despre „vizita” în cel mai frenetic oraş al ţării. Însă niciodată nu spune cu voce tare ceea ce se presupune că gândeşte: „Următorul aş putea fi eu…”. Psihoterapeutul Adriana Tuţă, prietena cea mai bună a băiatului, îl consideră cel mai de încredere apropiat al său: „Alexandru este un copil cald, pus pe glume, matur pentru vârsta lui, foarte respectuos şi pe care te poţi baza. Nu uită nimic, ba chiar îţi aminteşte lucruri pe care poate uiţi să le faci. Durerea cea mai mare este atunci când îmi povesteşte cum se sting prietenii lui cu care se întâlneşte la dializă. Rămâi fără cuvinte în faţa unei asemenea destăinuiri… „Dar Alexandru nu are timp să se gândească la asta. El merge la şcoală, este în clasa a noua, corespondează cu o familie din Anglia şi…trăieşte. Este preocupat să facă o mulţime de lucruri. Este preocupat să râdă şi să-şi ajute prietenii de la centru. Alexandru nu cere nimic în schimb. Doar timp….de la Dumnezeu.

„Dragă Moşule, am fost cuminte şi am păpat tot…”

Aşa îşi începe Claudia scrisoarea către Moş Crăciun. O scrie sârguincioasă, cu mâna stângă, aşezată într-un scaun unde se pierde. Este micuţă, firavă şi se deplasează cu greutate. Spiritul însă îi este vioi, iar simţurile, ascuţite. Vorbeşte ca un om mare, zâmbeşte ştrengăreşte şi îmbrăţişează pe toată lumea… Abia a sosit de la şcoală, îmbrăcată în uniformă şi cu un ghiozdan mai mare decât ea. În fiecare zi, un angajat al Centrului „Sf. Andrei” o duce şi o aduce de la şcoală. Singură, nu ar reuşi. Îi place să pună întrebări şi să povestească despre cum s-a jucat la şcoală cu prietena ei cea mai bună, Maria. Este o mică artistă, pasionată de pictură, muzică şi…religie. Adoră ciocolata şi desenele animate. Ascultă Nicole Chery şi desenează flori. Este un copil normal, cu pasiuni specifice vârstei, dar cu timp limitat… Are familie, dar aceasta locuieşte acum în Anglia. Din când în când, o vizitează bunica şi frăţiorul ei. S-a obişnuit să trăiască departe de cei care i-au dat viaţă, este deja de opt ani aici, iar „mamă” spune altora… Este iubită şi iubeşte. Este fericită. Este, însă, contratimp.
Timpul este sabia lui Damocles pentru toţi aceşti copii aflaţi în Centrul „Sfântul Andrei”. Timpul este speranţa şi agonia lor. Timpul pare să mai aibă răbdare la Centrul „Sfântul Andrei”… încă! Dacă doriţi ca, de Moş Crăciun, să faceţi un cadou, faceţi-l acestor copii. Ar putea fi ultimul lor Crăciun pe această lume!!!

Comments

comments

DISTRIBUIȚI