Simbol al inteligenţei şi nesupunerii, lupul apare foarte des în istoria dacilor. Dacii aveau ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat.
Războinicii neînfricaţi se identificau cu acesta, numindu-se ei înşişi lupi (dacos – însemnând „lup” în dialect traco-frigian) sau cei care sunt asemenea lupilor. Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, Nicolae Iorga spunea că acesta este „esenţa religiei strămoşeşti”. Şi cu toate acestea, în 1834, Administraţia Ţării Româneşti porneşte un adevărat măcel împotriva simbolului străbun, cerând uciderea lui în masă, în special în Argeş, unde trăia o populaţie numeroasă de lupi.
Practic, la 1800, în Ţara Românească, lupul era considerat o fiară carnivoră şi nesăţioasă, un duşman al păstorilor şi groaza oilor. Potrivit lucrării „Statistica lupilor”, realizată de Costache Negruzii „era blagoslovenie cum lupii şi judanii creşteau şi se înmulţeau, însă ministerul trebilor din nauntru făcu o legiuire prin care se puse preţ capului de lup. Ţăranii începură a-i ucide, pastorii a fi mai liniştiţi, şi oile a dormi mai fără grijă”.
Aşa că au fost puse în păduri bucăţi de carne cu otravă, cianură de potasiu, drept capcane pentru temutele carnivore. De asemenea, se organizaseră centre speciale pentru colectarea pieilor de lup, iar mai-marii vremii promiteau chiar şi premii – bani sau alte favoruri – celor care aduceau mai multe piei de lup, ca dovadă că uciseseră „infractorii”.
Conducerea ţării cere Otcârmuirii judeţului Argeş stârpirea jigăniilor
Potrivit unor documente din 1834, Administraţia Ţării Româneşti cerea otcârmuirii argeşene să aibă grijă ca locuitorii satelor din cuprinsul întregului judeţ să vâneze şi să omoare lupii, pentru binele lor şi pentru a nu le mai ucide vitele.
Satele vizate în mod special de conducerea ţării erau Fierbinţi, Osăbiţi Fierbinţi, Slobozia, Mozăceni, Negreş, Adunaţi Negreş, Bârlogu, Teiu, Aleşi Teiu, Gliganu, Rociu, Şărbuneşti, Ţuţuleşti, Găleşăşti, Suseni, Stănislăveşti, Cireşi, Cacaleţi de Sus, Aleşi Cacaleţi de Jos, Cacaleţi de Jos, Popeşti, Furdueşti şi Cătunu Pătulu Şindrilit: „Depertament Dvornicii din Lăuntru. Otcârmuirii judeţului Argeş. Nu este îndoială că aceia Otcârmuire va fi avut îngrijire ca şi în iarna aceasta va fi îndatorat satele la ucideri de lupi, dar şi printr-aceast să scrie, ca până când vremea lucrului pământului să să îndatoreze toate satele din coprinsul acelui judeţ, să vâneze şi să omoare lupi, privind acestea pentru binele tuturor lăcuitorilor spre a nu lăsa bântui vitele dă nişte asemenea gadine şi să îndatorează Otcârmuirea ca să aibă la aceasta de aproape îngrijire spre stârpirea acestor jigănii. Mih. Cor. 1834 ghenarie 15”.
Într-o singură lună, au fost ucişi 27 de lupi numai în sudul judeţului
„Depertamentul Pricinilor din Năuntru. Ocârmuirii judeţului Argeş. Acest depertament luând înţelegere că din pricina înmulţirii lupilor, iar că lăcuitorilor multe pagube cu stricăciunea vitelor lor, într-adins grăbeşte a scrie acei ocârmuiri ca numaidecât să îndatoreze toate satele aceli jude să iasă cu toţii prin păduri şi prin locuri dosnice şi prin vânătoare să puie tot felul dă beliţă ca să-i omoare şi în soroc de treizeci de zile să trimiţă foaie anume de fieşcare sat câţi lupi au omorât spre şciinţă”.
Şi pentru că ordinul trebuia pus în aplicare, dar şi cu rezultate, a început o adevărată prigoană împotriva lupilor prin pădurile judeţului. Astfel, în numai o lună, recolta de lupi în Argeş se ridica la 27 de animale, cei mai mulţi fiind vânaţi în satele Fierbinţi – 5, Slobozia – 3, Mozăceni – 3, Negreş – 2, Bârlogu – 2, Teiu – 2, Gliganu – 2 şi Ţuţuleşti – 2. Campania de exterminare a continuat până în anii 50, când populaţia de lupi a fost aproape exterminată.
