… despre Mărțișor!

Mărţişorul, cel care celebrează venirea primăverii, este o sărbătoare specific românească. În această zi se oferă persoanelor de sex feminin apropiate mărţisoare, ca mici semne de mulţumire. Se consideră că marţisoarele sunt aducătoare de fericire şi noroc.

Ele sunt formate în mod tradiţional dintr-o fundiţă roşie cu alb sau alb cu negru ce semnifică lupta vieţii asupra morţii, a sănătăţii împotriva bolii la care se adaugă alte simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoava, inima. Mărţişorul era aruncat sau purtat până la venirea berzelor, care trebuiau să ia „negreţele” (oxidarea produsă de soare) şi să aducă „albeaţa” sănătoasă obrazului.
Interesante sunt şi explicaţiile prezenţei personajului Dochia, care, în tradiţiile populare, dezvoltă motive variate, conturând o personalitate complexă.
Prima zi a primăverii este ziua Babei Dochia. Aceasta este o bătrână zeită agrară, care moare de 1 martie şi renaşte de Mucenici, pe 9 martie. Dochia aduce aminte de marea zeiţa Terra Mater şi poate fi asociată cu Diana şi Iuno de la romani şi cu Hera şi Artemis de la greci.
Legenda Babei Dochia ne-o prezintă pe aceasta ca fiind o femeie bătrână ce avea o fiica vitregă pe care o ura. Într-o zi de iarnă geroasă, Dochia i-a dat o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpada.
Pe măsură ce o spăla, haina devenea tot mai neagră. Îngheţată de frig şi cuprinsă de disperare, fata plângea când a aparut Mărţişor, un bărbat tânar care i-a oferit o floare magică şi a sfătuit-o să se întoarca acasă. Când a ajuns fata acasă, pânza era albă ca neaua.
Bătrânei Dochia nu i-a venit să işi creadă ochilor. Văzând floarea rosie, prinsă în părul fetei, Dochia a crezut că primăvara a revenit şi a plecat cu turma de oi pe munte. Urcând muntele, vremea s-a făcut frumoasă, aşa că Dochia a renunţat, pe rând, la cojoacele pe care le purta.
Când a ajuns în vârf, vremea s-a transformat în vifor şi atunci s-a arătat Mărţisor: „Vezi cât de rău este să stai în frig şi umezeală?” a grăit el, „tu, cea care ţi-ai obligat fiica să spele haine în râul îngheţat!” Apoi a dispărut. Bătrâna a rămas singură pe munte, a venit gerul şi oile au fost transformate în pietre. De atunci roşul şi albul simbolizează lupta între bine şi rău, între iarnă şi primăvară.
După unele tradiţii, firul marţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemenea ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul primăverii, la naşterea anului agrar. De la români şi aromâni, obiceiul a fost preluat şi de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei.
În multe săpături arheologice din România s-au găsit mărţişoare cu o vechime mai mare de opt mii de ani. Sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, ele erau înşirate pe aţă şi se purtau la gât. Culoarea rosie, dată de foc şi soare, era atribuită vieţii, deci femeii. În schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor era specifică înţelepciunii bărbatului.
De altfel şnurul mărţişorului exprima împletirea inseparabilă a celor două principii ca o permanenta mişcare a materiei. El semnifică schimbul de forţe vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb si roşu au rămas până în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul de nuntă şi înmormântare.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, mărţişorul era primit de copii, fete şi băieţi, fără deosebire, de la părinţi în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Mărţişorul de care se agăţa o monedă metalică de argint şi, uneori, de aur, se purta legat la mână, uneori prins în piept sau la gat.
El era scos, în raport de zona etnografică, la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte, Arminden) sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi (măceş, porumbar, trandafir, păducel, vişin, zarzar, cireş etc) şi agăţat pe ramurile înflorite.
Se credea că purtătorii mărţişorului vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. Aromânii puneau mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie, în seara zilei de 28 sau 29 februarie.
Răspândit în toate provinciile ţării, mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian relatează că în Moldova şi Bucovina mărţişorul consta dintr-o monedă de aur sau de argint legată cu un şnur alb şi roşu la gâtul copiilor. Era credința ca portul mărțişorului face ca aceștia să aibă noroc.
Fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care-l prindeau în păr şi-l ţineau astfel până la sosirea berzelor sau până ce înflorea primul pom. După aceea, cu şnurul legau creanga pomului, iar cu banul respectiv își cumpărau caș, pentru ca tot anul să le fie fața frumoasă și albă.
Odată cu 1 martie, acum că Mărțișorul a fost acceptat pentru a fi inclus în lista reprezentativă UNESCO a patrimoniului imaterial al umanității, în cadrul sesiunii Comitetului Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial de la Jeju, Coreea de Sud (2017), dosar depus de România alături de alte trei țări – Bulgaria, Macedonia și Republica Moldova, ar trebui să ne aducem aminte de solemnitatea lui, de actul ritualic, de speranța care alătură, de afecțiunea gestului, rostul vieții și albul gândului curat.

Un simplu șnur ajunge. El este aducătorul de noroc și belșug. Numai el apără şi poartă nevăzut mângâierea dragostei. E mai mult decât un gest. E chiar începutul speranței, nădejdea că va fi mai bine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.