Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. Ion I. C. Brătianu – personalitatea politică a sec. al XX-lea

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Ion I. C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi politice din istoria României. Viaţa sa aproape s-a confundat cu aceea a Partidului Naţional Liberal, pe care l-a condus şi prin care s-a realizat ca om politic. A dominat cu autoritate viaţa politică din România timp de două decenii.

S-a născut la 20 august 1864, la Florica – Ștefănești, judeţul Argeş. A avut o traiectorie politică fulminantă, purtând povara grea a numelui pe care îl avea. Numele său a reprezentat un mare avantaj, dar el era conştient că trebuia să îl onoreze. Timp de două decenii a făcut şi a desfăcut guverne, iar întreaga clasă politică a ascultat de vocea sa.

Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”. Reformele adoptate pentru consolidarea statului naţional unitar român, faptul că a fost unul dintre principalii ctitori ai României Mari, ideal secular al poporului român, i-au determinat pe istorici să-l numească cel mai mare om politic şi bărbat de stat al României din toate timpurile, „o adevărată şcoală politică”.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu şi al oltencei Pia Pleşoianu. În 1882, tânărul Brătianu devine absolvent al Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti, după care urmează un stagiu de şase luni în serviciul militar, primind la final gradul de sublocotenent. Din toamna anului 1883, se stabileşte la Paris pentru a-şi definitiva studiile superioare. Aici, frecventează Şcoala preparatorie „Saint-Barbe”, Şcoala Politehnică, apoi Şcoala de poduri şi şosele, obţinând diploma de inginer în 1889.

În acelaşi an revine în ţară şi începe să profeseze ca inginer specialist la construcţia căii ferate Iaşi – Paşcani. Timpul liber şi-l petrecea la conacul din Florica, judeţul Argeş. În Bucureşti, locuia pe strada Biserica Amzei, tot aici avându-şi biroul de lucru. Brătianu era cunoscut ca o persoană foarte comodă, care prefera să gestioneze administrarea ţării de acasă de la el. Era pasionat de istorie şi deţinea una dintre cele mai bogate şi valoroase biblioteci din ţară. Citea foarte mult, considerând politica a fi o artă.

Începând cu anul 1907, poziţia lui Ionel Brătianu în Partidul Naţional Liberal s-a întărit considerabil. Ca ministru de Interne, el controla administraţia de stat şi filialele locale ale partidului.

Pe 27 decembrie 1908 a fost emis decretul regal de numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României, iar pe 11 ianuarie 1909, a avut loc Congresul partidului, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. Încă de la discursul inaugural, noul preşedinte stabilea două principii fundamentale pentru viitoarea activitate: libertatea de discuţie şi disciplina în acţiune. După o muncă şi o luptă tenace timp de un deceniu, Ion I. C. Brătianu îşi vedea visul împlinit, acela de a fi preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Avea 45 de ani şi dispunea de cel mai puternic instrument pentru realizarea operei sale politice.

Pe 27 septembrie 1914, regele Carol I se stinge din viaţă, ceea ce însemna pentru România libertatea de a merge la război împotriva Austro-Ungariei . Aşadar, în noul context, primul ministru a devenit figura centrală a vieţii politice, deciziile sale influenţând destinul istoric al României. Pentru acest lucru îşi va atrage renumele de „rege neîncoronat”.

În perioada 1914 – 1916, cele două blocuri politico-militare, Antanta şi Puterile Centrale, au încercat să atragă România de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică, cât şi pe importantele resurse de petrol şi cereale. În această privinţă, curentul filoantantist a fost cel care s-a impus, prin vocea autoritară a primului ministru Ion I. C. Brătianu. Exista şi un curent filogerman, reprezentat de Petre P. Carp, Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman, însă influenţa pe care fruntaşul liberal o avea asupra regelui Ferdinand I se va dovedi decisivă. În perioada neutralităţii, întreaga coordonare a politicii externe româneşti este preluată de primul ministru, care lucra cu mare precauţie, orientându-se spre încheierea unor acorduri diplomatice care să constituie garanţii pentru statul român. Un asemenea succes diplomatic îl constituie „Acordul Sazonov-Diamandi” dintre România şi Rusia încheiat pe 18 septembrie 1914 la Petrograd. Prin acest acord, Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi să recunoască drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul „neutralităţii binevoitoare” a ţării noastre.

Anul 1918 a marcat şi desăvârşirea procesului de unitate naţională a românilor. Pe 27 martie şi 15 noiembrie, Basarabia şi Bucovina şi-au manifestat dorinţa de „unire necondiţionată” cu Patria-Mamă. Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 încheie procesul de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră. După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 1/14 decembrie, regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului statului. La banchetul dat în această onoare, Ionel Brătianu a luat cuvântul: „De o mie de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generaţii, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei cele mai cumplite, fără a pierde credinţa lui nestrămutată în această zi ce ne uneşte şi care nu se putea să nu vie.” (Ioan Scurtu (coord.),Documentele Unirii. 1918, 1993).

Pe 29 noiembrie/12 decembrie 1918 s-a format un nou Consiliu de miniştri, în care erau reprezentate toate provinciile istorice, prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal. În prima lună de la instalare, pe 15/16 decembrie, cabinetul publică decretul-lege privind exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat, fixând şi condiţiile exproprierii. Însă, războiul lăsase răni adânci pe trupul ţării noastre: distrugeri materiale, familii sfâşiate de durere şi dezbinate, scăderea nivelului de trai, scăderea producţiei, ceea ce a generat în perioada imediat următoare nemulţumiri în rândul populaţiei, manifestate prin greve şi lupte de stradă. Se impunea astfel adoptarea unor ample reforme, care să ralieze România la noile realităţi postbelice.

Ion I. C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător.

Deşi a trecut la cele veşnice prematur (24 noiembrie 1927, Bucureşti), a avut parte de o moarte glorioasă, din funcţia de prim-ministru al României şi preşedinte al celui mai puternic partid politic din acele vremuri. Cea mai potrivită imagine de ansamblu, pentru a conchide evocarea personalităţii lui Ion I. C. Brătianu, este caracterizarea pe care ministrul Franţei la Bucureşti, contele de Saint-Aulaire, i-a făcut-o fruntaşului liberal: „Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei „trei mari”: Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari.” (S. Neagoe, Oameni politici români, p. 112-113)

Bibliografie:

1. Neagoe, Stelian, (2007) – Oameni politici români – enciclopedie, Ed. Machiavelli, București,

2. Nicolescu, Nicolae C. (2006) – Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), Editura Meronia, București.
3. Scurtu, Ioan, (1992) – Ion I. C. Brătianu, Editura Museion, Bucureşti.