DIN CULISELE CULTURII ARGEȘENE. „Doina” Palatului Culturii a dansat în filmul „Un surâs în plină vară”

La finele anului 1956, la nou-înființatul Palat al Culturii din Pitești, lua naștere și un ansamblu de dansuri populare, „Doina”, având-o ca îndrumător coregraf pe Natalia Petreanu. Aceasta a reușit ca, în câțiva ani, bazându-se pe câțiva călușari de excepție, să propulseze ansamblul „Doina” printre cele mai bune din sudul țării.

Așa se face că, în 1962, când s-au făcut filmările pentru filmul „Un surâs în plină vară” al regizorului Geo Saizescu, coregraful filmului, Sever Tita, să apeleze cu încredere la „Doina” din Pitești pentru filmarea unor scene de serbare câmpenească (în care Sebastian Papaiani/Făniță se chinuia să vândă „gogoașa-nfuriată”, în vreme ce iubirea lui, Liorica/Florina Luican, îl refuză la dans).

Un cuvânt despre film: comedia lui Saizescu îi avea în rolurile principale pe Sebastian Papaiani, Melania Cârje, Dumitru Furdui, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Rodica Mandache, George Constantin, Florina Luican și Draga Olteanu Matei. Filmul, având la bază nuvela „Pădurea” a lui Dumitru Radu Popescu, este extrem de tezist: orice inițiativă particulară este sortită eșecului, doar înscrierea în C.A.P. e singura cale dreaptă și… acceptată de cei mulți.

Vizionarea filmului „Un surâs în plină vară” în 1963 la Pitești i-a transformat pe dansatorii de la „Doina” în vedetele orașului, nu doar pe actorul Sebastian Papaiani.

Dorin Oancea își amintește: „noi, jucători și figuranți importanți, eram cei ce alcătuiam fundalul viu pe care se broda intriga, chiar dacă marea majoritatea am mai beneficiat și de prim-planuri suficiente, pentru că în anumite secvențe actorii (Sebastian Papaiani, Draga Olteanu, Dem Rădulescu, tânăra studentă Florina Luican, fiica celebrului solist de muzică populară Ion Luican etc.) se prindeau și ei în joc alături de noi. E normal că nu ne mai încăpeam în piele constatând că manifestarea celor ce vizionau pelicula la Cinematograful București era plină de entuziasm, iar aplauzele generoase ale publicului (pe atunci există și această obișnuință a publicului de a saluta cu aplauze anumite secvențe deosebite), pe parcursul celor două săptămâni de rulare, simțeam că ne sunt adresate și nouă. Tocmai de aceea am revăzut filmul aproape zilnic, mai ales că la finaluri primeam și zâmbete și strângerile de mână ale cinefililor ocazionali”.

1 de 6