Condamnaţi la izolare, sărăcie şi analfabetism! În satele Nămăieşti şi Tufanu, principala activitate a 2500 de suflete este supravieţuirea

În România anului 2014, o ţară membră a UE, într-un judeţ cotat cu unul dintre cele mai mari venituri pe cap de locuitor, este greu să-ţi imaginezi că mai sunt oameni care pot trăi la fel ca acum câteva secole. Nu-ţi trebuie mult să-i găseşti, ci doar să te abaţi câţiva kilometri din drumurile principale şi ai păşit în Evul Mediu. Am ales două sate diferite din Argeş, Tufanu din comuna Mălureni şi Nămăieşti din Valea Mare Pravăţ. În ambele, principala activitate este supravieţuirea. Sunt cu toţii ţigani sau aşa cum au aflat nu de multă vreme că trebuie să li se mai spună, romi. Şi într-unul şi în celălalt sat funcţionează două lumi: una a adulţilor, care şi-a acceptat crudul destin şi una a copiilor, care ar mai putea fi salvată, însă sărăcia, mizeria, analfabetismul şi izolarea i-a condamnat şi pe cei mici.

Tufanu din Mălureni, cel mai sărac sat din România

20 de kilometri şi 100 de ani! Cel puţin! Aceasta este distanţa care desparte Piteştiul de satul Tufanu cu Icoană din comuna Mălureni, probabil cel mai sărac sat din România, care nici măcar nu apare pe hartă. Ascuns într-o vale, la graniţa dintre Miceşti – Păuleasca şi Mălureni, în Tufanu trăiesc în jur de 800 de suflete şi supravieţuiesc în mod miraculos, fără nicio sursă de venit şi fără nicio speranţă de mai bine. Ca să ajungi la Tufanu cu Icoană, ce ţine administrativ de comuna Mălureni, trebuie să treci prin Miceşti şi apoi, în sus, printre dealuri, prin Păuleasca. Drumul se termină repede, dar destinaţia e încă departe. Cel puţin încă vreo cinci-şase kilometri. Singura cale de acces pe care poţi continua să mergi, este, de fapt, chiar albia râului ce străbate zona, adunând apele din pădurile ce acoperă dealurile. Odată trecută jungla de vegetaţie, aproape înspăimântătoare în abundenţa sa, valea se deschide puţin, lăsând de o parte şi de alta suficient spaţiu pentru nişte încropeli, din laţi de lemn şi lut, ce cu greu pot fi închipuite a fi case. Cum înăuntru nu pare a fi loc pentru multe, bârnele fânarelor cocoţate deasupra servesc ca loc de dulapuri, pentru maldăre de haine, puse alandala, ori la uscat, ori la păstrat. Şi gardurile sunt pline de zdrenţe. Singura construcţie mai de Doamne-ajută este şcoala. De fapt, o magazie, la prima vedere, care poate fi identificată drept şcoală doar după sigla de deasupra uşii. Aceasta este, de fapt, singura clădire a comunităţii şi serveşte şi ca sală de clasă, şi ca magazie de lemne, şi ca depozit pentru „diverse”.
Alte clădiri „sociale” nu există în Tufanu. Nici magazin, nici dispensar, nici biserică, nici măcar vreo troiţă. În aceste condiţii, viaţa în Tufanu e doar… supravieţuire. O încercare de a rezista, fără nicio soluţie şi niciun ajutor.

Fiecare familie are între 5 şi 11 copii

Membrii comunităţii sunt pur şi simplu izolaţi, trăind precum în epoca de piatră. Nu primesc ajutor de la nimeni şi cu greu ajunge aici cineva din afară. Nici Poliţia nu vine aici, în afara situaţiei când îi găseşte la „ciordit” de lemne prin pădure şi îi bagă în seamă. Astfel, orice străin ce apare în zonă e înconjurat instantaneu. Curiozitatea aduce ciorchine întreaga suflare a cătunului, de la cei mai bătrâni, la copiii ce de-abia stau în picioare. Alocaţiile copiilor sunt singura lor sursă de venit. Dacă aceştia ar dispărea, ar fi o tragedie. Comunitatea din Tufanu numără vreo 800 de suflete, din 90 – 100 de familii, după aprecierea lui Adrian, unul dintre tinerii ceva mai dezgheţaţi, care ne-a întâmpinat când am coborât din maşină. „Mai puţin de 5 copii nu are nimeni pe aici! Unii au şi 10, 11. Noi doar din alocăţii trăim. Mai facem mături de nuiele şi le vindem la vale, spre Vlaşca. Unii pleacă cu tot neamul, cu căruţa, mai vin iarna! Dar nu luăm bani pe ele, le dăm la schimb pe boabe sau mălai. Că altceva, de unde?”, ne-a explicat băiatul. Ce ar putea mânca în rest aceşti oameni, e un mister. Doar ciuperci adunate de prin pădure şi câteva zarzăre din pomii rătăciţi între coşmeliile ce stau să cadă. Nici măcar apa  potabilă nu e suficientă în zonă, cele câteva cişmele construite în cătun fiind alimentate dintr-un bazin unde se adună apa unui izvor al cărui debit e mult prea slab. Pentru completare, există apa pârâului ce traversează satul, în care, laolaltă, se scaldă puradeii, mişună porcii şi se adapă caii.

Semnează cu … deştu’

Pentru cei din Tufanu, un străin în mijlocul lor e singura cale de a se plânge lumii. Şi au de zis, nu puţine! De la lipsa posibilităţilor de a învăţa, la faptul că mai mereu sunt păcăliţi de autorităţi, care le iau şi bruma de ajutor social. „Noi nu ştim carte şi ne păcăleşte toţi! Ne-a pus să facem orele de muncă, dar banii nu ni i-a dat! Am muncit peste deal, la Bădiceni şi la Topliţa, nu la noi, aci, da’ ajutorul tot ni l-a oprit. Noi cu ce să trăim? Nici suplementul de mamă eroină nu ni l-a mai dat, că cică am prea mulţi bani. Şi, când cu alocaţia de la copiii ăştia mici, ne taie ajutorul. Să spuneţi dumneavoastră la toată lumea, să ne dea banii înapoi!”,  ne-a rugat o ţigancă mai în vârstă, dar cu iniţiativă. „Şi de şcoală să ziceţi, că uite, ăştia ai mei au 10 ani şi nu ştiu ceti! Dacă n-a avut cine să îi înveţe! Că învăţătoarele vin la 10 şi pleacă la 12 şi nu stau de copii. Şi noi ăştia mari am vrea să ştim carte, că acu’, nici de semnat nu ne descurcăm. Punem deştu’!”, ni s-a plâns alta dintre femeile adunate ciorchine pe lângă maşină, care ne-a mai zis că doar vreo 5 adulţi din tot satul ar şti să buchisească ceva litere.

N-au mâncare, dar au televizor

De muncă nu poate fi vorba, sub nicio formă. Cine să îi angajeze, analfabeţi fiind, şi fără să ştie să facă ceva concret, şi cum ar putea ajunge vreodată la un loc de muncă, prin absurd vorbind, în condiţiile în care nu au nici măcar un drum? Pur şi simplu, zona e un fel de enclavă, din care nu se iese şi unde nu intră nimeni. În aceste condiţii, surprinzător, singura conexiune cu lumea reală este… televizorul. Asta, graţie nu vreunei iniţiative a actualei administraţii, ci vechiului regim comunist care a adus, cu ani în urmă, aproape inexplicabil pentru această zonă, electricitatea. Este singura lor modalitate de se simţi parte a societăţii, iar desenele animate sunt singura „educaţie” a copiilor.

Lumea a treia de la Nămăieşti! Dorm cu animalele în casă şi îşi fac nevoile pe câmp

Pe rudarii de la Nămăieşti mai bine îi întrebi ce au, nu ce le lipseşte. Altfel, rişti să te trezeşti cu o ditamai lista care nu se mai termină. Copiii se cresc unul pe altul, mănâncă fructe de pădure, îşi fac nevoile în tufe, medicamentele sunt ierburile câmpului şi dorm cu animalele în casă. Sunt în jur de 1.500 de suflete, dar 900 înregistraţi statistic la ultimul recensământ. S-au declarat români la numărătoarea din poartă în poartă, neştiind că astfel îşi pierd multe drepturi pe care europenii ne obligă se le asigurăm. La fel ca şi la Tufanu, romi de la Nămăieşti trăiesc departe de lumea reală, iar ziua de mâine reprezintă o necunoscută. Important este să aibă „azi” ce pune pe masă, dacă o au, iar supravieţuirea în zilele următoare ţine de „ce o da Dumnezeu”. În cel mai fericit caz, au unde să pună capul noaptea, chiar dacă lipseşte perna, înghesuiţi unul în altul câte 10 – 12 persoane, de la puradei la bunici, în câte unul sau două paturi improvizate din scânduri. Sunt singurele piese de mobilier şi nici nu ar încăpea mai multe în ceva ce nu poate fi numită casă, ci doar o cămăruţă făcută din lemn amestecat cu paie.

„Trăim cu fructe de pădure”

Apa a ajuns la Nămăieşti, dar nu toţi au avut bani să-şi tragă conducta până în casă şi uneori chiar şi curentul este un lux. Singurele surse de venit sunt fructele de pădure, urzicile, ciupercile şi ce mai pică de pe câmp. Calul şi căruţa sunt folosite tot pentru a face un ban, fie din lemne, fie din fier vechi. Ilegal. Amenzile la primăria din Valea Mare Pravăţ, pe numele romilor din Nămăieşti sunt adunate în munţi de dosare, iar pădurea a fost rasă cu totul. “Trăim cu fructe de pădure. Acum „este cu fragile, zmeurile”, cu caii mai facem câte o căruţă de crengi, care avem căruţe, dar Poliţia e pe noi. Suntem amărâţi până la Dumnezeu. E greu. N-avem apă. Toaletă? Pe câmp. În tufe. Suntem vai de capul nostru. Ce să mâncăm? Am mai făcut urzici, am mai mâncat câte o buruiană, când am avut bani am mai cumpărat câte o bucăţică de carne, ce să facem? Lumină nu am deloc. Nu am avut bani să bag. Lapte ne mai dă de la Primărie pentru copil, cine apucă? Nu sunt condiţii să trimitem copiii la şcoală”, ne-a spus o ţigancă ce trăgea după ea 5 copii.  
Primarul comunei Valea Mare Pravăţ, Ion Boncoi, consideră că a făcut tot ce-i stătea în putere pentru a le îmbunătăţi viaţa, chiar i-a scutit de taxe şi impozite: „Eu le-am băgat apă, ar fi culmea să le trag eu conducta în casă. Nu mă interesează pe mine să le fac WC-uri. Iar lumină nu au numai puturoşii. Fiecare se gospodăreşte cum crede. De bine, de rău, încep să o ia pe calea cea bună. Să se mai gândească şi ei la viitorul copiilor, nu să facă o grămadă. Unde să muncească? Nu găsesc nici românii de lucru care sunt mai civilizaţi. Sunt atâtea proiecte prin care se vrea integrarea lor”, ne-a spus Ion Boncoi. Un astfel de proiect a ţintit rudarii de la Nămăieşti de curând, având ca obiectiv implementarea în rândul tinerilor de etnie şi nu numai, a importanţei protecţiei mediului.