Măreția comunistă, dărâmată de rapoartele Securității. Adevărul ascuns din spatele șantierului Canalului Dunăre – București

Canalul Dunăre – Bucureşti a fost una dintre temele masiv utilizate de propaganda comunistă de la sfârşitul anilor ’80, referitor la măreţele realizări ale „Epocii Ceauşescu”.

Ideea, în ciuda exagerărilor oficiale ce legau geneza proiectului de „gândirea genială” a dictatorului comunist, nu era nouă. Încă în 1880 inginerul Nicolae Cucu Starostescu, în cadrul lucrărilor de sistematizare a capitalei, propunea „schiţa-proiect” a unui canal navigabil, care să lege Bucureştiul de Olteniţa. Planurile au fost reluate în perioada interbelică, iar în 1929 Parlamentul României chiar a adoptat o lege referitoare la construirea unui canal între capitală şi Dunăre. Crahul Bursei din New York, din acelaşi an, şi declanşarea Marii Crize Economice, au avut ca rezultat abandonarea proiectului. Noi propuneri şi schiţe au fost înaintate în anii 1938-1939, doar pentru a fi din nou părăsite din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

Decizia de realizare a canalului Dunăre – Bucureşti a fost luată în vara anului 1984, după inaugurarea cu mare festivism a Canalului Dunăre – Marea Neagră. Cele două obiective erau gândite ca părţi ale unui sistem navigabil care ar fi legat Bucureştiul de Portul Constanţa.

Lucrările propriu-zise au demarat doi ani mai târziu, în septembrie 1986. Au fost prezentate mai multe proiecte, Ceauşescu optând pentru varianta amenajării cursului râului Argeş, deşi aceasta era cea mai costisitoare şi cea mai problematică atât în ceea ce priveşte execuţia, cât şi sub aspectul exploatării ulterioare.

Bineînţeles, aşa cum a fost cazul cu toate şantierele din perioada comunistă, nimic nu a funcţionat conform planificării iniţiale. După cum arăta un document al Securităţii judeţului Giurgiu din august 1988, în locul celor 16.000 de muncitori care ar fi trebuit să lucreze în diferitele sectoare ale şantierului (fiecare judeţ avea sarcina să trimită câte 400), numai 3400 erau efectiv prezenţi. Lucrurile nu stăteau mai bine nici la capitolul utilaje, mai puţin de jumătate din numărul prevăzut fiind practic disponibile în teren.

Şi, de fapt, era chiar mai rău de atât: o bună parte a utilajelor zăceau nefolosite deoarece nu existau cantităţile necesare de combustibil, lubrifianţi şi nici destule piese de schimb. În plus, condiţiile oferite muncitorilor era absolut deplorabile. Aceştia era obligaţi să locuiască în barăci şubrede şi corturi, fără căldură, apă, canalizare şi curent electric. La acestea se adăugau calitatea execrabilă a alimentaţiei oferită pe şantiere şi serviciile medicale deficitare.

Un alt raport al Securităţii din noiembrie 1989 (vezi mai jos) demonstra că situaţia nu se îmbunătăţise. Lipsa combustibililor, a materialelor şi pieselor însemna nerealizarea cifrelor de plan, aspect care se reflecta în reducerea salariilor şi creşterea nemulţumirii muncitorilor. Astfel, nu e de mirare că o bună parte a lor cereau întoarcerea acasă, iar unii chiar au părăsit şantierul fără aprobare. (A.C.N.S.A.S., D 4868, vol. 1).

”Din datele şi informaţiile ce le deţinem, situaţia informativ-operativă din Şantierul Canal Dunăre-Bucureşti de pe raza noastră de competenţă se prezintă astfel:

Ca urmare a neimplicării active a cadrelor din conducerea celor două antreprize generale de construcţii a Canalului Dunăre-Bucureşti, C.A.G.C.C.F. Bucureşti şi respectiv C.A.G.C.H. Constanţa condiţiile sociale de cazare şi alimentaţie a oamenilor muncii din acest şantier nu mai corespund nevoilor actuale. Astfel: în toate cele 7 tabere de cazare de pe raza noastră de competenţă reţeaua de canalizare şi salubrizare este defectă, în aceleaşi condiţii se află şi reţeaua electrică. In ceea ce priveşte asigurarea barăcilor cu apă caldă şi respectiv căldură pentru sezonul rece acestea sînt nefuncţionale şi datorită faptului că microcentralele din respectivele tabere nu au fost verificate şi reparate pe timpul verii iar aprovizionarea cu lemne şi cărbuni pentru acestea nu s-a făcut însă.

Aprovizionarea cu produse alimentare a chioşcurilor din şantier este deficitară atît din punct de vedere calitativ cît mai ales cantitativ. Alimentele aduse sînt insuficiente, în raport cu numărul personalului muncitor, neasezonate, iar unele sortimente necesare ca: conservele mixte, de peşte, carne, legume şi în special produsele preparate din carne lipsesc în totalitate.

Aceste stări de lucru pot genera apariţia unor manifestări necorespunzătoare în rîndul personalului muncitor.

De către noi s-a luat măsura informării organelor locale de partid şi a conducerii Direcţiei Comerciale Giurgiu, pentru remedierea aspectelor semnalate dar pînă în prezent nu au fost întreprinse nici o măsură în acest sens.

O situaţie necorespunzătoare care poate duce la întîrzierea dării în folosinţă a acestui obiectiv este şi aceea că staţiile de betoane din acest şantier nu funcţionează la parametrii montaţi astfel :

• Staţia de betoane Hotarele, din 6 instalaţii nu funcţionează decît 2, atît din cauza exploatării necorespunzătoare cît şi a lipsei de piese de schimb şi a deselor întreruperi de energie electrică.
• Cele 7 staţii de betoane din baza de producţie de la A.C.H. Gostinari nu produce la capacitatea proiectată ca urmare a exploatării defectuoase a acestora şi lipsei de comenzi.
• La N.H.4 sînt instalate 7 staţii de betoane din care nu funcţionează decît 3, celelalte cu toate că trebuiau date în exploatare de mai mult timp, nu sînt încă racordate la instalaţiile apă, energie, frig şi abur.

Materialele din care se fabrică betonul nu corespunde din punct de vedere calitativ, partea levigabilă depăşind în medie 15-25%.

Drumurile tehnologice nu au început să fie amenajate pentru sezonul rece, fapt care va duce la defectarea utilajelor.

Parcul activ de utilaje s-a redus considerabil ca urmare a lipsei acute a pieselor de schimb, a anvelopelor, bateriilor şi lubrefianţilor’’.

Sursa: Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității – CNSAS