Infanteriştii Forţelor Terestre române le-au oferit… pokemoni copiilor din Afganistan

Pokemonii din Afganistan.

Prin acţiunile lor, infanteriştii Forţelor Terestre române au reuşit un lucru ce pare greu de realizat în Afganistan: să aducă zâmbetul pe buze copiilor afgani. Pentru că le pasă de soarta lor.

Într-o lume în care bucuria este un sentiment rar, militarii români, prin gesturi mici, normale până la urmă, încearcă să aducă o rază de speranţă pentru micuţii afgani. Căpitanul Săndel Ştefan, locotenentul Gheorghe Loloiu, sergentul Mădălin Gheorghe, alături de caporalii Costel Zainea, Ilie Nasta, Ionuţ Marius Ursei şi Florin Ciobanu se pregătesc de o misiune specială. Vor merge într-o localitatea în care sunt aşteptaţi cu sufletul la gură, un sat ca multe altele în Afganistan.
 
Drumul către Byaban Darah dezvăluie un Afganistan în care contrastele apar la tot pasul. Maşini umplute până la refuz trec pe lângă noi. Motociclete învechite ce se strecoară pe lângă camioanele care transportă grâu, pepeni sau zahăr spre pieţele din Kandahar city. Lanuri de grâu ce aşteaptă să fie recoltate, deşert roşiatic şi, din loc în loc, copaci de un verde contrastant în ciuda secetei din jur. Clădiri moderne care găzduiesc una din universităţile afgane, iar de cealaltă parte ruinele unui sat.
 
Caporalul Marius Ciobanu îmi spune că acolo ar fi locuit Osama Ben Laden. Este top-cover în MRAP-ul nostru, ochii comandantului de patrulă, ochii celor din MRAP. Este cel care se asigură, de sus, că totul este în regulă.
 
Locotenentul Gheorghe Loloiu comunică prin staţie ultimele indicaţii către militari: În mai puţin de cinci minute, ajungem. Debarcaţi cu grijă! . MRAP-urile se opresc lângă aşezarea afgană. Ziduri de pământ înconjoară satul care arată ca o fortăreaţă medievală. Locuinţele afganilor de la sate sunt colibe din lut care, pentru ei, oameni simpli, reprezintă toată averea lor.
 
În afara satului, o mulţime de copii ce privesc curioşi spre militarii români şi afgani. Un copil, care nu pare să aibă mai mult de doi ani, se ascunde după haina unui bătrân în momentul în care îndrept aparatul foto spre el. Interpretul îmi explică: A văzut mult prea multe pentru vârsta lui. Căpitanul Săndel Ştefan discută cu comandantul companiei afgane, Hyratulah. Între cei doi s-a creat o prietenie bazată pe respect, îmi spune zâmbind discret interpretul afgan.

 
Începe agitaţia în sat. Elderul (bătrânul satului n.r.) le-a explicat localnicilor că prezenţa militarilor români şi afgani în mijlocul lor are un scop precis: Au venit să ne ajute şi să ofere sprijin copiilor noştri. Sprijinul constă în rechizite şcolare: caiete, creioane, pixuri.

Băieţii, dar şi fetiţele, se aşează cuminţi într-un semicerc: malikulsatului (liderul – primarul satului n.r.) ajutat de căpitanul Hyratulah împarte cadourile. Copii întind mânuţele timid şi-şi iau darurile. Deschid caietele şi încep să scrie în ele. Cei mai mici le studiază cu atenţie. Pentru ei, un caiet, un pix sau un creion poate reprezenta drumul spre o viaţa mai bună.
 
Mă uit la doi puştani. Sunt plini de praf. Mângâie însă caietele şi au grijă însă să nu le murdărească. Zâmbesc amar… în timp ce alţi copii de vârsta lor caută vestiţii pokemoni pe smartphone-uri, copii afgani mângâie pozele pokemonilor reprezentaţi frumos pe coperţile caietelor… şi râd.

Le râd ochii când se uita la figurinele viu colorate. Au însă o maturitate în priviri care te lasă fără grai. De la o vârstă fragedă ei ştiu ce sunt greutăţile vieţii. Un tânăr afgan se apropie timid de caporalul Costel Zainea, îi întinde mâna şi-i mulţumeşte. Maninah! (Mulţumesc!) . La câţiva paşi distanţă, caporalul Ionuţ Marius Ursei este asaltat de câţiva copii: Zeh him Zain (Eu sunt Zain) , spune unul dintre ei. Zemaa noom Ursei dai, răspunde într-o paştună perfectă caporalul Ursei, spre satisfacţia celor mici.

Se bucură de prezenţa noastră în satul lor. Pentru ei, o vizită a militarilor români şi afgani înseamnă mult, reprezintă linişte şi siguranţă. Locotenentul Gheorghe Loloiu stă de vorbă cu elderul satului. Îi mulţumeşte pentru sprijin şi-i promite că va mai veni în satul lor.
 
Ne luăm la revedere de la micuţii afgani care ne privesc cu tristeţe când ne depărtăm. Plecăm cu sentimentul datoriei împlinite. Ei rămân pe loc, sperând că într-o bună zi vor avea o viaţă mai fericită. Speranţele şi visele lor nu le poate lua nimeni. Noi, militarii români nu putem decât să-i sprijinim. Prin gesturi mărunte…

Sursa: armataromaniei.ro, autor: Locotenent-colonel Ilinca Mădălina, foto – Iulian Cadulencu.