Nicolae Iorga despre orașul Pitești în anul 1904: Străzi drepte, case frumoase

Nicolae Iorga, cunoscutul istoric și om politic prezintă traiul cumpătat al orășenilor piteșteni la începutul secolului al XX-lea și căsuțele lor curate, acoperite încă cu șindrilă.

Viața economică a orașului era reprezentată de târgul săptămânal, magazinele evreiești și tradiționala producție și comerțul cu țuică. Istoricul nu uită se prezinte și realizările edilitare importante: grădina publică din centrul urbei, clădirile școlilor primare și a liceului, parcul Trivale în care se află schitul ridicat de mitropolitul Varlaam.

Nicolae Iorga despre orașul Pitești în anul 1904:

’’Spre Pitești

Până la Costești, drumul străbate încă șesul. De aici înainte, se înalță muncelele acoperite cu șiruri de arbori subțiratici, ce înconjură uneori întreaga vedere. Lângă sate apar livezile de pruni. În josul dealurilor țâșnesc verzuiele izvoare ca în munte. Schimbarea portului oamenilor corespunde schimbării de înfățișare a naturii. În locul hainelor greoaie, urâte ale locuitorilor șesului, apar acum albele veșminte strânse pe trup ale munteanului.

O grămădire de frumoase case de țară, cu acopereminte de șindrilă încă nouă, vestesc, după un ceas de cale printre muncele, Piteștii.

Pitești – un oraș pe care l-ar fi putut dori cine ne-ar fi voit mai bine. O regiune de dealuri bine împădurite înconjură capitala Argeșului. Străzi drepte, case frumoase, cât se poate de bine întreținute, desăvârșită lipsă de praf. Lumea nu stă închisă în casă ca la Râmnic, ci circulă pretutindeni, gătită, dar nu prea mult, vioaie, veselă. Clădirile Statului: liceul, școli primare, sunt deosebit de frumoase. În mijloc o grădină publică, cu arbori bătrâni, având din toate părțile clădiri mari și un hotel foarte frumos, vrednic de a fi într-o capitală. Încotro te uiți, vezi hărnicie și pricepere, însușiri nedezlipite de rasa noastră, acolo unde e curată și n-o împiedecă nimeni în dezvoltarea ei.

Câțiva evrei se văd și aici: unul a zugrăvit pe păretele tainiței sale de pândă un mare anunț că la el e mai ieften decât oriunde. Da, fiindcă, de bună samă, e și mai prost.

Piteștii, spre care încep a veni astfel de oaspeți, nu sunt o creațiune nouă a ultimului avânt românesc, care a creat regatul. Încă din vremuri îndepărtate, sașii Sibiului își trimiteau mărfurile prin pasul Turnului-Roșu, care ducea de-a dreptul la Râmnic, dar putea să hrănească prin bogăția adusă de dânsul și un târgușor de drumul mare, în calea spre București, ca Piteștii aceștia. Odată, viind de la Bucureștii lui Ștefan-Vodă Cantacuzino și mergând spre Câinenii din pasul Oltului, a trecut printre căsuțele Piteștilor un oaspete așa de mare și de neobișnuit ca regele viteaz și nebun al Suediei eroice, Carol al XII-lea, învins și fugar.

Pe de altă parte, ținutul de plaiuri al Argeșului avea nevoie, în izolarea sa, de o piață, și această piață trebuia să fie spre marginea șesului cu alte produse și alte trebuințe. Piteștii primiră astfel la zilele de bâlci și de târguri de săptămână călăreții, carele și drumeții cu traiste și toiege din toate cotloanele văilor împădurite. Ei atârnară șomoiogul de paie înaintea cârciumilor primitoare, durară prăvălii și tarabe. Dar boierii nu prea se așezară aici mai de mult. Boierul în Argeș e un sătean cu mai multă stare, un stăpân de munți, un îngrijitor de livezi, – mai ales aceasta: un țuicar.

Din toate aceste împrejurări, ce nu se află tocmai așa nicăieri, se alcătui chipul frumosului orășel, grămădit între muncele. Nici sărăcie și nici risipă, ci o fericită stare de mijloc, harnică și econoamă. Și astăzi încă, dacă lași la o parte ce a întemeiat Statul, pentru a-și mobila capitala de județ, ai ca bază tot căsuța curată cu acoperișul de șindrilă, umbrind cu strașina, a săteanului cu stare, – cel mai trainic stâlp pe care se poate răzima clădirea complicată a României moderne.

Afară de grădina din centru, Piteștii au una dintre cele mai frumoase plimbări din țară. Pe o șosea bine întreținută te ridici printre chioșcuri cochete, dintre care unul, o lăptărie, îmbracă forma unui schit, spre schitul real Trivale, ctitoria unui mitropolit mazil din veacul al XVII-lea, al cărui nume se pomenește într-o inscripție pe piatră, care e astăzi răzimată de zidul din afară al clădirii. Fundația vlădicăi Varlaam, mitropolit de partid păstorind în timpuri de luptă, nu înfățișează, de altmintrelea, nimic deosebit prin proporții sau prin eleganță’’.

53. Iorga, Drumuri și orașe din România, Editura Minerva, București, 1904, p. 49-53.