Rămas bun, Domnule Profesor Marin Rădulescu!

Astăzi, la zi de mare sărbătoare a ortodoxiei, aș vrea să vă spun o poveste. Nu este nimic din ceea ce ați citit, în mod obișnuit, în paginile ziarelor sau în mediul online. Este un exercițiu de Limba română, care are în centru un cuvânt uitat, din păcate, de noi toți: „mulțumesc”.

Povestea începe, banal și cunoscut, cu o zi de 15 septembrie, acum mulți ani. În fața Școlii Nr.3. „Ion Pillat”, Pitești, sunt mulți copii și părinți, care așteaptă, emoționați, să se audă primul clopoțel. Între ei, o fetiță în uniformă albastră (ca toate elevele de pe vremuri), cu părul prins în două codițe împletite „împodobite” cu nelipsitele pampoane. Timpul trece, ușa se deschide și din clădirea cea mare iese Domnul Profesor. Este Domnul Profesor Marin Rădulescu.

Un prim moment, atât de important, unul între atâtea altele, care a influențat și a clădit o viață, un drum, o carieră.

Astăzi, atâția ani mai târziu, fetița de atunci este emoționată din nou, la fel de tare. Omul care a dus-o, de mână, în clasa I, a plecat astăzi, să călăuzească îngerii. Și este momentul în care eleva Domnului Profesor a decis să facă ce a învățat de la dumnealui: să scrie.

Numai că vremea trece și povestea merge mai departe. Ani mai târziu, în clasa a V-a, Domnul Profesor Marin Rădulescu avea să-i iasă în cale din nou. Până în clasa a VIII -a, dumnealui este cel care a făcut din ora de limba și literatura mai mult decât scria în programa școlară: și-a învățat elevii să o iubească, să afle în interiorul lor cuvintele corecte și frumoase prin care să creeze. Să nu învețe pe dinafară texte, ci să creadă în propria capacitate de a compune un text. Să nu se teamă de examene și să le ia ca pe încercări și șanse de a demonstra cât de buni sunt, în toate sensurile.

După ce s-a încheiat școala generală, a venit momentul în care eleva Domnului Profesor Rădulescu, la fel ca atâtea generații înainte și după, se afla în data examenului de admitere in liceu. (Și aici îmi permit o trecere către mine, la persoana I, pentru că Liceul maturizează pe oricine, nu?). Fetița de atunci a crescut. Așa că, așa cum anii s-au încăpățânat să treacă din ce în ce mai repede, cresc și eu ritmul poveștii. În centru, tot Domnul Profesor.

Mi-a fost alături și când m-am pregătit pentru admitere dar și, ani mai târziu, când în față mi s-a deschis calea către viitorul profesional. Datorită dumnealui, am știut întotdeauna că îmi doresc să devin profesor de limba și literatura română. Să îi semăn, atât cât se putea. Să dau mai departe darul neprețuit le care l-am primit. Și a fost tot acolo, lângă mine, și înainte de examen, și prima persoană care a aflat că am luat la facultate, la București. Și nu era așa ușor.

Eu, eleva Domnului Profesor Rădulescu, i-am devenit colegă. Întâi pe hârtie, pentru că am absolvit Facultatea de Litere din București, cu un Masterat și un Doctorat, apoi, printr-o întâmplare fericită, pentru un an, când norocul a vrut să devin profesor de limba română chiar la școala care „m-a dat” acum mulți ani.

Dacă m-ar auzi astăzi, Domnul Profesor Rădulescu ar zâmbi, cu siguranță. Mi-ar face observație, în stilul dumnealui unic, să nu mă joc cu vorbele. Nu aș face asta, Domnule Profesor! Vă respect mult prea mult și vă mulțumesc, din suflet, pentru darul minunat pe care l-a primit fetița de odinioară: un mentor, un model, care i-a adus dragostea pentru limba română.

De la dumneavoastră am învățat să scriu. Dumneavoastră vă datorez ceea ce sunt astăzi. Că am fost în radio, că în presa scrisă sau la catedră, ca dumneavoastră, v-am avut mereu drept model. V-am citit cărțile și am învățat să respect și să apreciez puterea Cuvântului.

Nu-mi place timpul trecut. Prefer prezentul etern, despre care vorbeați cândva. Și, ca mine, mulți dintre elevii dumneavoastră. Pentru că nici „fost” nu îmi place. Prefer să pretind că o asemenea legătură nu se poate rupe. Că ea merge mai departe.

„Astăzi” din acest an se suprapune peste „astăzi” din prima mea zi de școală, din prima zi de liceu și din ziua când am terminat facultatea. Și, în toate zilele acestea, atât de importante în viața oricui, ați fost acolo. Vă mulțumesc frumos!

Vă mulțumesc pentru multe. Pentru mine, dar și pentru noi. Elevii care sunt, au fost și au obligația morală să mai fie așa cum i-ați creat.

Dumneavoastră, Dascălul demn, sobru, empatic, carismatic și „citit”. Și la propriu, și la figurat. Dumneavoastră, care nu acceptați greșeala. Dumneavoastră, care ne-ați învățat diferența între „corect” și „greșit”.

Aș avea nevoie de mult prea multe cuvinte astăzi. Și refuz să închei acest text. L-aș lăsa „deschis”. O operă aperte, cu Dumneavoastră în centru. Zâmbesc din nou: cum m-ați certa acum! Dumneavoastră sunteți încă așa cum vă  știu. Nu v-ar plăcea să auziți vorbe mari. Acum când sunteți la Catedra de Sus, printre îngeri, vă mulțumim, domnule Profesor Marin Radulescu! Pentru tot ceea ați făcut pentru noi, pentru Școală și pentru…biata frumoasă limbă română. Pentru bunătate, pentru profesionalism și pentru că amintirea refuză să vă treacă, vreodată, la timpul trecut.

Drum lin printre îngeri!

Cu recunoștință, primiți de la eleva  dumneavoastră, un dar de drum către stele.

Ramona Eana- Drăguță