Tradiții și superstiții românești de Ovidenie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Părinţii Maicii Domnului au fost Ioachim, care se trăgea din neam de împărat cu obârşia din David şi Ana, fiica preotului Natan din neamul lui Aaron; ei locuiau în Nazaret. În Galileeia acelor timpuri era de ocară să nu ai copii şi cei doi s-au rugat mult să nu fie de ruşinea lumii şi să le dea Dumnezeu şi lor un copil, promiţând că, dacă se va naşte, pruncul va fi dedicat lui Dumnezeu.

Binecuvântarea Lui s-a pogorât asupra celor doi şi astfel Ana, bătrâna fiind, a născut-o pe Maria.

Conform promisiunii făcute în rugăciunile lor, cei doi au dus-o pe Maria la vârsta de 3 ani la Templul din Ierusalim, încredinţând-o patriarhului Zaharia, care avea să devină tot la bătrâneţe, tatăl lui Ioan Botezătorul.

Maria a stat la Templu vreme de 12 ani; se spune că în acest timp a fost hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Înainte de vreme a Bunei Vestiri, Maria a fost încredinţată logodnicului ei Iosif, ca păzitor şi martor al fecioriei ei.

În lumea satului românesc i se spune şi Vovidenia sau Ovidenia, termen ce provine de la rusescul “văvedenie” (intrare). Se zice că ar fi ziua în care începe iarna iar ţăranii spun că în noaptea de Ovidenie comorile ascunse ard cu flacără albastră iar cerurile se deschid şi, precum în ziua de Crăciun, animalele pot grăi cu glas omenesc. Cum este o sărbătoare a luminii, “ce sparge întunericul iernii şi al morţii”, există tradiţia de a petrece această noapte cu lumină şi cu focuri aprinse, cercetând cerul cu luare-aminte pentru a afla din semnele vremii şi ale rodului anului ce urmează, dar „frumuseţile cerului sunt văzute numai de cei buni la Dumnezeu, cum ar fi ciobanii care nu au văzut la ochi femeie. Această sărbătoare se ţine pentru ochii ce văd, pentru vedere. În acest scop, unii oameni sfinţesc în această zi câte un fuior, cu ajutorul căruia, la nevoie, se şterg la ochi cu apă (Tudor Pamfile).

De Ovidenie, femeile dau de pomană „lumină de veci”, fiindcă se spune că lumânarea din această zi, dată de sufletul morţilor, mai ales pentru cei morţi fără lumânare, dar şi pentru cei vii, nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă.

„Lumânările aprinse pentru aceşti morţi sunt în formă de toiaguri, cât un stat de om, apoi se învârtesc ca melcul” (Tudor Pamfile).