Deseori folosim în conversaţie expresii sau vorbe de duh cu parfum  arhaic, fără să înţelegem întotdeauna sensul iniţial al acestora. Iată, mai jos, de ce spunem „ca pe vremea lui Pazvante Chioru’”, „a da bir cu fugiţii” sau „taie frunză la câini” şi de ce ni se pare ceva „ieftin ca braga”.

Ca pe vremea lui Pazvante (Chiorul) – Poate am auzit la părinţii şi bunicii noştri comparaţia „ca pe vremea lui Pazvante (Chiorul)”, pentru a descrie o situaţie haotică, dezastruoasă din prezent, în felul ştirilor de la ora 5 de la ProTV.
Din lucrările de istorie aflăm că Pazvante sau Pasvantoglu a fost un personaj istoric real, care, în jurul anilor 1800, aflat în fruntea unei bande de tâlhari de la sud de Dunăre, ataca şi jefuia în mod constant populaţia română din Muntenia şi Oltenia, autorităţile vremii fiind depăşite de situaţie. Această situaţie de haos generalizat a rămas întipărită în mentalul românilor din acea epocă şi s-a transmis, de-a lungul timpului, prin tradiţie orală.

A da bir cu fugiţii – Având în vedere dezordinea şi abuzurile din acele vremuri, mulţi români alegeau calea pribegiei sau cum am spune astăzi, „dădeau bir cu fugiţii”, adică fugeau sau se sustrăgeau de la obligaţii şi răspundere. Stelian Dumistrăcel susţine că expresia „a da bir cu fugiţii”, se referă la ţăranii care, din cauza fiscalităţii excesive din epoca domniilor fanariote, se refugiau în Balta Brateşului, din regiunea Dobrogei, spre a scăpa de plata birurilor.

Ieftin ca braga – Atunci când achiziţionăm diverse chilipiruri, spunem că au fost „ieftine ca braga”. Foarte puţini mai cunosc şi folosesc în prezent braga, care în trecut a fost o băutură răcoritoare, cu gust acrişor şi miros specific, preparată din făină de mei, porumb sau secară fiartă şi fermentată sau din bucăţele de mămăligă sau pâine fermentate în apă. Era o băutură accesibilă oamenilor săraci din vremurile de altădată care momentan  nu mai prezintă vreun interes culinar. Probabil că era destul de respingătoare, ţinând cont de ingredientele şi tehnologia de producţie…

S-a dat la linie – Spunem despre o persoană că „s-a dat la linie”, adică s-a îndreptat, s-a acomodat cu o situaţie nouă, ca în cazul elevului îndărătnic la învăţătură care, doar după o pedeapsă severă, „se dă la linie” şi intră, într-un final, în rândul elevilor silitori. Expresia îşi are rădăcinile în istoria modernă a ţării, când autorităţile vremii au decis sistematizarea satelor care erau adesea formate din mici gospodării ţărăneşti sărace risipite în peisajul pastoral, adică fără vreo noimă urbanistică. Îndreptarea situaţiei s-a făcut pe cale legală, prin scoaterea gospodăriilor ţărăneşti „la lumină”, fiind date sau trase „la linie”, de-a lungul unui drum de acces.

Ai carte, ai parte – Elevul silitor este adesea încurajat cu vorbe dulci că, dacă „are carte, are parte” de un viitor mai bun. Este ştiut că în trecut, cartea era un obiect puţin cunoscut în rândul ţărănimii numeroase şi, în consecinţă, termenul de „carte” era folosit mai degrabă cu înţelesul de act sau document, adesea în sensul mai larg de act de proprietate. Aşadar, în acele vremuri de demult, dacă aveai carte sau act de proprietate, aveai parte în faţa instanţei de judecată!

A tăia frunză la câini – Despre acelaşi elev leneş la învăţătură spunem adesea că „taie frunză la câini”, adică nu are nicio ocupaţie serioasă sau că pierde vremea fără treabă, trândăveşte. Această expresie a primit, de-a lungul timpului, mai multe interpretări. O posibilă explicaţie este că în perioada domnilor fanarioţi, s-a consemnat activitatea străveche de creştere a viermilor de mătase, numiţi în documente „câinii babei”. Probabil că expresia „a tăia frunză la câini” a primit o conotaţie negativă deoarece activitatea de creştere a viermilor de mătase nu avea o pondere însemnată în economia ţărănească, fiind, după cum se observă din denumire, ocupaţia femeilor bătrâne, care se ocupau în mod direct cu tăierea de frunze de dud pentru creşterea acestor „câini”. Este interesant că termenul arhaic pentru desemnarea viermilor de mătase s-a pierdut odată cu evoluţia firească a limbii.

A da ortul popii – La final, am păstrat o expresie plastică, mai puţin plăcută, adică „a da ortul popii”, care se foloseşte atunci când vorbim despre o persoană care a murit. În trecut, ortul era o monedă de valoare mică, prin care se plătea o taxă preotului care oficia ritualul de înmormântare. În anumite zone din ţară, mai există încă obiceiul de origine păgână de a pune monede în mâna mortului, pe ochi sau pe piept, în credinţa că acesta are nevoie de bani ca să plătească vămile către lumea morţilor. De asemenea, în prezent se mai aruncă cu bani mărunţi la răscruce de drumuri sau se pune câte o monedă într-o batistă de pânză înnodată sau legată cu aţă, la care se mai adaugă onorariul preoţesc, unul deloc neglijabil. Dar asta-i altă poveste…

A freca menta

V-aţi întrebat vreodată de unde vine expresia “A freca menta” şi ce legătură ar putea fi între o plantă şi ignoranţa pe care o reprezintă în limba română?
În Grecia antică, mesele pe care se servea mâncarea erau frecate cu frunze de mentă, pentru răcoare şi miros plăcut. Fanarioţii au adus şi la noi obiceiul în secolul XVIII, familiile înstărite din Bucureşti şi Tulcea adoptând cu iuţeală acest tabiet de bon ton. Pentru că servitorii din casele boierilor ajunseseră să-şi dispute cu ardoare sarcina frecării meselor cu mentă, o muncă infinit mai uşoară decât tăiatul lemnelor, spălatul rufelor sau alte activităţi domestice, „a freca menta” a devenit sinonim cu ideea de a păcăli munca. Semnificaţia expresiei s-a păstrat până în prezent, dar povestea s-a pierdut.

 

Comments

comments