Argeşul este recunoscut în ţară ca una dintre cele mai bune zone cu specific viticol, dar puţină lume ştie că la noi tradiţia este una milenară, primele înregistrări despre cultivarea viţei de vie fiind datate încă din Antichitate. Cu câteva secole în urmă, viile Argeşului se întindeau pe un teritoriu mult mai larg decât cel actual, urcând înspre munţi până la Curtea de Argeş şi se apropiau de Câmpulung Muscel. În perioada medievală, o mulţime de domnitori români au avut aici podgorii întinse, iar vinul de Ştefăneşti era considerat unul dintre cele mai bune din întreg principatul. De asemenea, faima vinurilor care se făceau aici a ajuns peste mări şi ţări, acest fapt fiind menţionat în diverse lucrări istorice, din Occident şi până în ţările arabe.
Cu 300 de ani înainte de Hristos, faima vinului de Ştefăneşti ajunsese în Roma antică
Cele mai vechi menţiuni scrise despre zona viticolă Ştefăneşti datează încă din anul 300 înainte de Hristos, fiind făcute de către istoricul roman de origine greacă grec Diodorus Siculus, cel care a consemnat despre victoria strălucită a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos. Potrivit istoricilor, Tracia ar fi cea mai veche patrie a vinului. Există multe indicii şi chiar dovezi că începând din mileniul II î.H. cultura viţei-de-vie şi producerea vinului erau ocupaţii de bază ale populaţiei carpato-dunărene.
Multe voci susţin că viticultura a fost exportată chiar de pe aceste meleaguri către alte popoare iar în Iliada, Homer spune că războinicii greci s-au dus în Tracia să găsească vinul, unde ar fi apărut de fapt cultul dionisiac, tracii având un zeu similar, Sabazios. Istoricul A.D.Xenopol preia o informaţie furnizată de Homer, cum că barbaţii şi femeile beau vinul după moda scitică, neamestecat cu apa, folosind în loc de pahare cornuri mari de cerb sau de bou, care treceau din mână în mână. Menţiunea corespunde cu o relatare a istoricului Diodor din Sicilia, în secolul I î.H. despre generalul macedonean Lisimah ce a fost înfrânt în 292 î.H. de Dromihete, conducătorul unei puternice uniuni de triburi geto-dace cu centrul în Valea Argeşului. Acesta ar fi dat un ospăţ în cinstea prizonierului sau, la care oaspeţii au fost serviţi cu vin în cupe de aur şi argint. Gazdele, în schimb au băut din vase de lemn şi din cornuri de vite.
În actul de atestare al Piteştiului, Mircea cel Bătrân întărea Mânăstirea Cozia cu viile de pe Argeş
Podgoria Ştefăneşti a fost pomenită şi în „Cronicele valahe”, în care sunt descrise întâmplări din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, despre care este cunoscut că avea proprietăţi în zona Argeşului. Cel mai vechi document autohton ce menţionează faptul că viile erau cu adevărat o bogăţie a zonei este chiar actul de atestare a Piteştiului, din 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân întărea Mănăstirea Cozia, pe lângă moara din hotarul Piteştilor, cu mai multe vii, unele de pe Argeş, dăruite de boierul Stanciu, altă vie mare, tot de acolo, în hotarul Călineştilor, iar alta – la Râmnic. Astfel, este dovedit că dezvoltarea şi faima podgoriilor din zonă justifica, pe de o parte, interesul Mănăstirii Cozia, iar pe de alta parte, preocuparea domnitorului Munteniei de a întări proprietatea lăcaşului său preferat.
Şi în timpul lui Mihnea Vodă (1507) se pomenea în hrisoave de viile domneşti din dealurile Piteştiului: Coasta Câmpului, Izvorani, Târgul din Deal, Ştefănesti, Văleni. În secolul al XVIII-lea localitatea Ştefăneşti a devenit centru cu greutate al podgoriei Piteşti, menţionat la un târg special pentru vânzarea vinului – Târgul Dealului.
Nicolae Iorga: „Cele mai renumite vii din Ţara Românească erau cele din Dealu Mare şi de la Piteşti”
Calitatea vinurilor care se produceau în dealurile Piteştiului era foarte bine apreciată, iar viile din această zonă erau vestite nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Numai astfel se poate explica interesul deosebit manifestat de marile familii boiereşti şi de unii domnitori de a deţine proprietăţi aici: Mihnea Vodă, Matei Basarab sau Constantin Brâncoveanu. Nicolae Iorga afirma că în secolul al XVII-lea, „cele mai renumite vii din Ţara Românească erau cele din Dealu Mare şi de la Piteşti”. Tot el arăta că domnitorul Constantin Brâncoveanu „…de la Piteşti şi nu din altă podgorie, a ales vinul pe care l-a trimis judelui Braşovului şi generalilor austrieci a căror bunăvoinţă dorea s-o câştige”.
Însemnarea este făcută pe baza scrisorii trimise chiar de domnitorul Constantin Brâncoveanu, prin care acesta îl anunţa pe judele Braşovului de vinul trimis de la Piteşti către pivniţele domneşti din oraş, una dintre butii fiind dăruită chiar acestuia. Pe timpul domniei sale, Brâncoveanu, care a contribuit masiv la dezvoltarea Piteştiului, ridicând mai multe construcţii în vatra oraşului, stăpânea întinse suprafeţe cu vie „în Dealul Piteştilor”, unde venea deseori ca să vadă mersul lor şi să asiste la muncile specifice.
Potrivit Cronicii logofătului Radu Greceanu, între septembrie 1693 şi septembrie 1710, voievodul a venit la Piteşti de şapte ori, cu întreaga sa suită. Iată ce scria cronicarul despre venirea din 1710: „Viind vremea culesului dă vii şi fiind vremea dă sus bună şi dăspră Poartă linişte, Măria Sa Vodă, împreună cu toţi ai casii Mării sale, s-au îndemnat de au mersu la Piteşti şi au fost acolo la cules…”. Cu aceste prilejuri, Constantin Brâncoveanu a decis oficializarea, ca măsură, a „vedrei de Piteşti” care avea 12,88 litri. Sistemul a fost folosit până în secolul XIX, când s-a decis introducerea sistemului metrologic modern.
De-a lungul vremii, cronicari vestiţi au amintit de vinul din Dealurile Piteştilor
În 1636, călătorind prin Principat, Petru Bogdan Baksic, episcop de Galipolli şi arhiepiscop de Sofia, scria şi el despre Piteşti şi Ştefăneşti: „…sânt dealuri şi vii care sunt în număr mare şi dau vinurile cele mai bune din Ţara Românească”. În 1657, cunoscutul cronicar sirian Paul de Alep, fiul Patriarhului Macarie II al Antiohiei, nota. „Aici se face un vin bun şi dulce, care are un mare renume, fiind cel mai bun din toate vinurile produse în Ţara Românească”.
În prima călătorie întreprinsă alături de patriarhul Macarie al Antiohiei, care a durat şase ani, arhidiaconul Paul de Alep a traversat Dobrogea, Moldova şi Kievul, pentru a ajunge la Moscova, iar la întoarcere a trecut şi prin Ţara Românească. El a însemnat tot ce i s-a părut important de reţinut: a descris localităţi, oraşe, palate domneşti, biserici şi mănăstiri. Pe lângă acestea, el mai povesteşte şi o serie de legende şi mituri, cum ar fi legenda ridicării Mănăstirii Curtea de Argeş.
În 1718, vinul de Ştefăneşti apare într-o lucrare tipărită la Veneţia. Autorul, Anton Maria Del Chiaro Fiorentino, fusese secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Despre vinurile argeşene, el a scris: „Înspre şes, se află oraşul Piteşti, renumit pentru vinurile sale albe şi dulci”.
Cea mai mare dezvoltare a viticulturii în zonă a fost însă, incontestabil, în perioada comunistă. Odată cu înfiinţarea Staţiunii Experimentale Horti-Viticole Ştefăneşti, în anul 1959, podgoriile din zona Argeşului s-au dezvoltat prin valorificarea terenurilor în pantă şi a platourilor din marginea sudică a platformei Cândeşti. Potenţialul deosebit al zonei, dar şi pasiunea şi ambiţia specialiştilor de la Institut au dus la dezvoltarea tehnologiei dar şi la mărirea suprafeţelor cultivate cu viţă de vie, Argeşul ajungând astfel unul dintre cei mai mari producători de vin din ţară.
