Lecția de gramatică cu ÎPS Calinic: Sînt sau sunt cu î din i sau î din a

0
521

De atâtea ori am avut fericirea sau nefericirea, ca să ne fie, uneori, mai bine, iar de cele mai multe ori, mai rău sau din ce în ce mai rău!

Schimbările social politice au dus pe valul lor și alte schimbări: în știință, artă, cultură gândire, comportament de zi cu zi, după codul bunelor maniere, în omenia și frumusețea cea dintâi, sau puțin mai comod și lesne, fiecare după capul lui.

Am suportat greu gâlceava și încâlceala lingvistică, ba și opiniile, ca nisipul mării, luate mereu de valuri și zbuciumate continuu.

După revoluțiunea din decembrie 1989, sare cât de colo și Academia Română să modifice câte ceva prin dicționarele limbii române, nu că academicienii de ”eră” comunistă ar fi dormit în fotolii, ci doar așa, să se mai iasă cu ceva înainte… ca mortul cu picioarele înainte, cum ar glosa șiret, amicul meu, Ștefan Cazimir.

Povestea, cum unele modificări l-au cătrănit, oleacă mai mult, chiar pe universitarul profesor, specialist absolut întru ale lui Caragiale scrieri.
Pe 22 februarie 1992, cere permisiunea să facă o intervenție la tribuna Camerei Deputaților. Ajunge la pupitru. Își scoate tacticos ochelarii, așezându-i pe nas. Tușește, dregându-și vocea, ca diaconul înainte de a rosti ectenia, îndreaptă microfoanele și începe:

”Dați-mi voi, să mă întreb și eu, înainte de a încheia: care e rostul adunării noastre, ca să nu rămână solemnă și vană? El nu este altul decât de a căuta răspunsuri la problemele de azi. Îl redeschid, așadar, pe Caragiale, la o pagină a sa din 1901 și iată peste ce dau: ”De cincizeci de ani scriem cu litere latine. Limbi străine, de alte familii decât familia noastră romanică, au ajuns demult să scrie perfect, logic și sistematic, cu literele noastre (…), iar limba noastră, de cincizeci de ani ne tot batem capul și nu reușim să o scriem cu literele străbune cumsecade…De ce oare? Numai și numai, fiindcă ne-a intrat în cap că o știm scrie fără a o învăța să o scriem…” Ce ar spune astăzi Caragiale, răsfoind, să zicem revista ”Academica”, despre anarhia ortografică dezlănțuită de forul tutelar? Este pentru prima oară în istoria tuturor din lume, când o asemenea instituție, abdicând de la rolul ei normativ, a decis la 4 octombrie 1991, folosirea simultană a două sisteme ortografice, în vederea ”așezării prin coexistență, de la sine, în mod viu, natural, a acestor forme scrise ale limbii române”. Da, ați auzit bine: prin coexistență, de la sine, în mod viu, natural! Dar dacă, Doamne ferește, iese la iveală un monstru? Oricum, fericită perioadă pentru corigenții la limba română, legitimați integral în fanteziile lor ortografice! Aș vrea să fiu înțeles cum trebuie: problema nu este dacă vom scrie ”Săpânța” cu î din i sau cu î din a, ci dacă acceptăm sau nu în domeniul ortografiei metodele primarului din comuna amintită: înlocuirea legii prin domnia bunului plac.
Politica arbitrariului și a faptului împlinit poate obține succese pasagere, impunând – de pildă – colaboratorilor unei reviste, fie ea și academică, preferințele ortografice ale directorului ei. Dar soluțiile adevărate și trainice aparțin exclusiv rațiunii. Iar rațiunea, în cazul nostru este sinonimă cu competența. În momentul când aceasta din urmă, eliberată de orice ingerințe, ne va dicta integral deciziile, vom putea spune cu satisfacție: Caragiale e cu noi!
Academia Română a înregistrat în timpul din urmă două performanțe remarcabile. Prima este aceea de a fi izbutit să introducă haosul în singurul domeniu în care nu pătrunsese încă: în domeniul ortografiei.
A doua performanță, legată subteran de prima, este de a fi lăsat să treacă aniversarea lui Caragiale – 140 de ani de la nașterea scriitorului – fără a-i fi acordat cinstirea cuvenită. Adunarea de astăzi echivalează din partea Academiei cu un gest reparator și autocritic care trebuie salutat ca atare: mai bine mai târziu decât niciodată. Sunt încredințat că și în problema ortografiei, vom asista la un proces similar, adică repunerea în drepturi a seriozității și competenței. Mai bine mai târziu decât niciodată. După această scurtă ”captatio benevolentiae” îngăduiți-mi să trec la subiect!”

În timp ce Ștefan Cazimir își ținea discursul în ”felul său”, întreaga asistență deputățească asculta în muțime totală și chiar în uimire pentru ceea ce ne auzeau urechile.

Usturătoare atitudine!

De aceea, la revenirea în fotoliul deputățesc – un scăunaș pentru iepuraș, cum se văd și azi – am rugat pe distinsul universitar să-mi dea documentul pe care l-a prezentat în public de la Tribuna Parlamentului.
Doar așa am putut ajunge să-l mai recitesc și să-l dau pe ”goarnă” și în auzul și în privirea Domniilor Voastre, harnici cititori!

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, vol. V, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2016

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here