Ciumeşti, localitatea unde au fost îngropaţi ciumaţii din Piteşti şi din împrejurimi, unii – de vii

3,842 views

Ciumeşti, localitatea unde au fost îngropaţi ciumaţii din Piteşti şi din împrejurimi, unii – de vii. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe lângă dezastrele sociale, distrugerile provocate de război, Piteştiul mai trecea şi prin perioade de foamete, cutremure, incendii şi, mai ales, prin epidemiile de ciumă, care provocau zeci de decese zilnic.

Ciumaţii din Piteşti, dar şi din localităţile din împrejurimi, erau înmormântaţi în satul Ciumeşti din comuna Mărăcineni. Mulţi erau îngropaţi de vii, iar cei care se mai zbăteau încă între viaţă şi moarte primeau o măciucă în cap de la ciocli. Primele însemnări despre ciumă în Piteşti sunt legate de perioada 1771 – 1774, iar, mai apoi, de anii 1795 şi 1796. Potrivit documentelor vremii, în timpul „Ciumei lui Caragea“ ispravnicii din Argeş primesc poruncă domnească să înfiinţeze patrule formate din pârcălab, preot şi doi locuitori, care să verifice starea de sănătate din fiecare locuinţă şi, pe cei care prezintă semne ale bolii, să îi izoleze trei zile la marginea aşezării.

Scriitorul Nicolae Vătămanu ne supune atenţiei, în una din lucrările sale, câteva denumiri de localităţi ce evocă ideea existenţei cumplitei maladii: „… Aşa este, de pildă, numele satului Ciumeşti, de lângă Piteşti, unde se crede că acolo epidemia a avut cândva o mai mare violenţă, care i-a impresionat pe contemporani şi i-a făcut să dea acel nume”. Denumirea de Ciumeşti a dăinuit până în anii regimului comunist, când, din jenă, mai marii judeţului au cerut să-i fie schimbat numele localităţii, optându-se pentru toponimul Argeşelu, nume ce a rămas şi astăzi.

„Ciuma lui Caragea“ nu a ocolit nici Câmpulungul, Rucărul sau Dragoslavele

Într-o epistolă se arată că o delegaţie sanitară din Braşov cerea măsuri de pază pentru braşoveni, amintind că la 1763 încă mai exista la Câmpulung un focar de epidemie a ciumei. Comisarul Mehberger din Bran raporta, la 6 august 1773, că ciuma bântuie, făcând multe victime la Rucăr, Dragoslavele, Nămăieşti, Câmpulung, Stâlpeni etc.
Pentru judeţul Muscel fusese trimis special Şetrarul Ioan, medic la Spitalul Colţea din Bucureşti, care urma să-i ţină sub observaţie pe ciumaţi. Foaia lui de cheltuieli totaliza 72 de taleri…

Spre a nu se întinde epidemia, domnitorul Mihai Şuţu a suspendat ţinerea bâlciului de la Câmpulung din vara anului 1792. A poruncit ispravnicilor judeţului Muscel şi starostelui de negustori să anunţe pe neguţătorii din Bucureşti şi din alte părţi, că nu sunt slobozi a merge la Câmpulung la bâlciul de Sfântul Ilie. Peste trei ani, ispravnicul de Muscel, stolnicul Scarlat Drugănescu, a primit ordin să meargă la „locurile de ciumă” şi să separe pe oamenii bolnavi de cei sănătoşi şi „să se ardă casele în care a fost încuibată boala” şi „să se ţepuiască satul”, în aşa fel încât „nici să intre, nici să mai iasă nimeni”. În acelaşi scop s-a dat şi pitacul din 31 mai 1796, în care, între altele, se subliniază că: „… la venirea şi intrarea câmpulungenilor şi, mai vârtos, la ieşire, după spargerea târgului, să se afume”. În ordinul către Isprăvnicat se scrie: „Câmpulungenilor să le dai povăţuire şi să-i îndatoreşti ca să aibă fieştecare câte un vas cu oţet, ca banii primiţi să-i treacă prin oţet…”.

„Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am mai putut prinde”

„Ciuma lui Caragea“ a fost o epidemie de ciumă bubonică, ce a avut loc în Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. „A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai groaznică decât Ciuma lui Caragea!”, scria Ion Ghica într-o scrisoare către Vasile Alecsandri. „Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! A murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000.

Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâna cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte (…) luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin (…) Rareori bolnavul ajungea cu viaţă pe câmpul ciumaţilor.

De multe ori, o măciucă în cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile (…) În faţa molimei, stăpânirea era neputincioasă, serviciul sanitar constând în câţiva vătăşei, care-i întovărăşeau pe ciocli din casă în casă, strigând pe la porţi: „Sănătoşi, copii?”. Într-un raport, unul mărturiseşte: „Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am mai putut prinde”. Până la urmă, bieţii orăşeni au trebuit să se organizeze singuri, omorând cu parul vreo zece ciocli care aruncau zdrenţe rupte de la ciumaţi prin curţile oamenilor, ca să împrăştie molima. După o astfel de încercare, s-ar zice că un neam devine mai înţelept, nu? Că autorităţile încep să gândească în avans, că se fac planuri, că nivelul serviciilor publice creşte. Aş! Poate prin vest. La noi, epidemia a avut alte urmări…“, mai spune Ion Ghica.

Comments

comments