România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Theodor Aman (n. 20 martie 1831, Câmpulung-Muscel) este una dintre cele mai importante figuri ale picturii românești.

Evocarea unuia dintre cei mai mari artişti ai penelului, Theodor Aman, retrospectarea activităţii sale pe tărâmul atât de fascinant al artei plastice naţionale reprezintă o îndatorire de conştiinţă publică, implicând relevarea excepţionalei contribuţii la îmbogăţirea tezaurului de spiritualitate al neamului românesc.

Prof. Grigore Constantinescu în Argeșul artistic – evocări biografice ne prezintă rădăcinile familiale adânc înrădăcinate în Craiova, tatăl său, Dimitrie Aman, român cuţovlah originar din sudul Dunării, renumit negustor în comerţul cu unt şi lână, fiind învestit în anul 1818, de către voevodul Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea [1812-1818], cu înaltul titlu feudal de serdar – comandant de oaste inclus între boierii de divan, deţinea o avere imensă incluzând moşiile: Broscari, Corlăţelu, Zănoaga, precum şi domeniile arendate Breasta şi Slătioara din judeţul Olt, pe lângă două vii mari şi casele din Craiova.

Întreprinzătorul negustor, devenit serdar, arendase şi vămile olteneşti, interesat în comerţul cu Viena, dar şi cu oraşele din Transilvania, mai ales, cu Sibiul, unde îşi desfăcea produsele obţinute pe moşiile sale din Oltenia.

Prezenţa stânjenitoare a oştilor ruseşti în Craiova anului 1828, dar şi teama de a nu se îmbolnăvi de holera care bântuia zona au fost cauzele determinante ale refugierii familiei serdarului Dimitrie Aman din Craiova la Câmpulung-Muscel.

Destinul avea să-l unească, prin naştere, pe marele pictor cu inconfundabilele plaiuri muscelene. În reşedinţa judeţului Muscel, familia serdarului a fost găzduită în casa condicarului judeţului, Ilie Vlădoianu, din cartierul Tabaci de lângă Râul Târgului.

Dimitrie Aman avea o viaţă familială trăită la fel de intens ca şi afacerile sale comerciale. Se căsătoreşte iniţial cu Zamfira, care îi dăruieşte un fiu, pe Costache, dar, din păcate, aceasta se îmbolnăveşte şi moare, serdarul, rămas văduv, se va recăsători cu Despina (Pipica), o femeie frumoasă şi cultă, educată în şcoli accesibile exclusiv protipendadei vremii.

Familia serdarului va spori astfel prin ivirea pe lume a încă cinci copii: Iorgu – un viitor avocat, Sevastia – căsătorită cu negustorul Iancu Socolescu, Alexandru – procuror cu studii de specialitate la Paris, Ruxandra – căsătorită cu Gheorghe Urdăreanu şi Theodor, viitorul mare artist plastic, ultimul fiind născut la 20 martie 1831.

Elevul Theodor Aman studiază la Şcoala centrală din Craiova, cu profesorii: Ion Maiorescu, Aaron Florian, Constantin Lecca şi, ulterior, cu Petrache Poenaru şi Constantin Aristia; iniţierea în domeniul desenului efectuată cu maximă competenţă de către pictorul ardelean Constantin Lecca [1807-1887], în opera căruia se îmbină elementele academiste cu cele romantice, şi de croatul Carol Wallenstein/Wahlstein [1795-1858], adept al temelor de sorginte istorică, va fi hotărâtoare în orientarea sa spre universul artelor plastice, sub seductiva influenţă exercitată de capodoperele maeştrilor Renaşterii italiene. Cursurile gimnaziale vor fi continuate la prestigiosul Colegiu naţional «Sf. Sava» din Bucureşti, sfera cunoştinţelor sale de cultură generală extinzându-se considerabil, „eminent” fiind un calificativ nelipsit din foaia matricolă la desen, unde profesorii îi intuiau şi-i pregăteau un strălucit viitor în domeniul artistic.

Personalitatea lui artistică se conturează definitoriu, în anii 1850-1851, la Paris, prin participarea la cursurile de pictură susţinute de maeştri consacraţi ai domeniului: Michel Martin Drolling şi François-Édouard Picot. Sub presiunea unor necesităţi de ordin material, va picta o icoană a Sfintei Fecioare pentru Capela română din Paris.

Evocând, în lucrările sale plastice, momente semnificative din istoria naţională, îndemnat fiind şi de poetul Dimitrie Bolintineanu, ministru al Instrucţiunii publice, Theodor Aman îşi exprimă sentimentele de admiraţie faţă de trecutul de glorie al naţiunii române, în amplele compoziţii: «Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul» [1852], «Bătălia de la Oltenița» [1854], «Bătălia românilor cu turcii în insula Sf. Gheorghe» [1859], «Unirea Principatelor» [1859], «Vlad Ţepeş şi solii turci» [1861-1864], «Izgonirea turcilor de la Călugăreni» [1872], «Mihai Viteazul primind capul lui Sigismund Bathory», «Moartea lui Lăpuşneanu», «Ştefan cel Mare şi arcaşii săi aleg locul mănăstirii Putna», «Tudor Vladimirescu» [1874-1876], «Hora Unirii la Craiova» şi, mai ales, prin monumentala pânză, din păcate, neterminată «Boieri surprinşi la ospăţ de trimişii lui Ţepeş» [1885–1887], ultima pictură de mari dimensiuni concepută de artist înaintea morţii sale.

Tabloul «Bătălia de la Olteniţa» va fi dăruit personal sultanului Imperiului otoman, de către Theodor Aman venit special la Constantinopol, în 1854, la sugestia lui Adolphe Etienne Billecocq, ex-consulul Franţei la Bucureşti, între 1839-1846, un remarcabil filoromân, susţinător al Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, autor al volumului «Principatul Valahiei sub domnitorul Bibescu».

Considerând că redarea evenimentelor istorice contemporane trebuie surprinsă în desfăşurarea lor reală, Theodor Aman se va documenta, în conceperea tablourilor «Vânători şi zuavi în faţa Sevastopolului», «Zuavi mergând spre tranşee» în care înfăţişează un episod dramatic din Războiul Crimeii [1853-1854], deplasându-se pe câmpul de operaţiuni militare din Crimeea. Compoziţia sa de inspiraţie istorică «Bătălia de la Alma», în care imortalizează o scenă de luptă din contextul aceluiaşi conflict militar va fi expusă la Paris, în anul 1855.

Expunând tabloul, împreună cu o altă pânză de inspiraţie istorică «Lupta de la Olteniţa între ruşi şi turci», în „Capitala luminilor”, Theodor Aman se va bucura de aprecierea elogioasă a criticii de artă franceze, reputaţia sa de remarcabil artist plastic depăşind astfel fruntariile ţării, pictorul român fiind solicitat, printre altele, să realizeze lucrări de artă la Palatul rezidenţial al sultanilor din Constantinopol. Preocupat continuu de situaţia politică a Ţării Româneşti, fervent susţinător al mişcării unioniste din Principatele Române, participă la memorabilul eveniment din 1 octombrie 1857 desfăşurat în faţa Bisericii «Sf. Treime», lângă casa părinţilor săi, prinzându-se el însuşi în imensa horă a unirii, moment eternizat în inspiratul tablou intitulat simplu «Hora Unirii la Craiova».

Cronicile au reprezentat pentru pictor un izvor de inspiraţie în reconstituirea atmosferei de epocă, legenda mănăstirii Putna din «O samă de cuvinte» scrisă de Ion Neculce, aflându-se la geneza tabloului său istoric «Ştefan cel Mare şi arcaşii săi aleg locul mănăstirii Putna». Fidelitatea redării portretelor unor personaje istorice a fost posibilă printr-o documentare asiduă efectuată la sugestia istoricului Nicolae Bălcescu, în perioada studiilor pariziene, când pictorul a copiat portretele gravate ale domnitorilor români din patrimoniul Bibliotecii naţionale franceze.

Dominanta compoziţiilor pictate titudinea faţă de personajele din compoziţiile istorice imortalizate în tablourile sale a fost decriptată prin intermediul criticii de artă. Relevând sentimentele personale de revoltă faţă de samavolniciile boierilor, artistul se transpune pe pânză sub imaginea unui ostaş care răsuceşte la spate mâinile unui boier trădător.

Geneza tabloului istoric «Vlad Ţepeş şi solii turci» se circumscrie demersului politic iniţiat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza de a se acorda Principatelor Române dreptul de a avea solii în străinătate, pentru ca actul Unirii să fie, astfel, consolidat prin relaţiile diplomatice stabilite cu puterile europene. Relevând rolul marelui voievod Mihai, fost ban al Craiovei, în acţiunea de unire a neamului românesc, îi acordă o atenţie specială, portretizându-l ori proiectându-l în ipostaze istorice care să-i motiveze cognomenul de „viteaz”: «Izgonirea turcilor de la Călugăreni», «Intrarea lui Mihai Viteazul în Bucureşti după bătălia de la Călugăreni». Este revelatorie importanţa conferită de artist unor detalii aparent nesemnificative: steagul oştirii române conduse de Mihai Viteazul este tricolor, ideea unirii neamului sub un singur drapel fiind de extremă actualitate în anul Unirii Principatelor, 1859.

Observator atent al vieţii şi obiceiurilor poporului, Theodor Aman va nemuri, în pânzele sale sau în gravuri, pe ţăranul român, uneori idilizat («Horă de la Aninoasa» [1890]), alteori, redat în ipostaza de exponent social al unui destin inuman («Ţăran cu căciula în mână», «Adunaţi la mămăligă»).
Abordând pictura de gen («Barcă pe Bosfor», «Petrecere cu lăutari», «Terasa grădinii publice din Sinaia», «Stradă în Sinaia», «Portul Constanța», «Canoniera în portul Constanța», «Vedere dintr-un parc», «Peisaj cu barca pe lac»), precum şi portretistica («Femeie cu câinele», «Femeie în rochie neagră», «Ţigancă», «Iancu Văcărescu», «Zoe Brâncoveanu», «Petrovici-Armis», numeroase portrete de familie («Pepica Aman», bunica, «Alexandru Aman», fratele, «Aristia Aman», soţia acestuia) precum şi autoportretele, „Theodor Aman reda oamenii epocii sale – după cum observa George Oprescu – cu fidelitate şi sinceritate”. Imaginea plaiurilor muscelene îl urmăreşte cu asiduitate, tabloul «Margine de sat. Casa lui Petre Aninoşanu din Aninoasa» constituindu-se într-un „ecou artistic” al sentimentului nostalgic pentru ţinutul natal.

Expoziţii de elită pentru elita vremii atelierul său de pictură devenise un spaţiu atractiv pentru cei mai selecţi consumatori de artă din Capitală, Alexandru Tzigara Samurcaş [1872-1952], profesor la catedra de istoria artei şi estetică de la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, considerându-l „singurul centru artistic în care se aduna elita bucureşteană a timpului”.

Participă la ediţia a doua a „Expoziţiei artiştilor în viaţă” organizată în anul 1868, cu portrete pentru care manifesta o pasiune declarată, dar şi cu tablouri inspirate din realităţile româneşti, ori din istoria naţională atât de încărcată în evenimente dramatice, printre acestea fiind expuse pe simeze: «Hora de peste Olt» şi «Alexandru Lăpuşneanu arătând soţiei sale capetele boierilor ucişi», Theodor Aman obţine o „Medalie de onoare”.

În anul următor, expune, la Craiova, portrete de familie aflate în colecţiile fraţilor săi, Alexandru şi Iorgu Aman. Revenind frecvent la Paris, Theodor Aman este în contact permanent cu curentele la modă din capitala Franţei, iar lucrările sale poartă tot mai evident amprenta experienţei artiştilor francezi de la Barbizon, influenţe ale impresionismului fiind sesizabile în tablourile: «Peisaj cu barca pe lac», «Stradă în Sinaia», «Portul Constanţa», «În parc» ş. a.

Theodor Aman se iniţiază în tehnica gravurii, realizând opere referenţiale pentru genul de artă abordat: «Ion Heliade Rădulescu», «Ienăchiţă Văcărescu», «Peisaj cu pescari» ş. a.
Își proiectează singur casa (actualul Muzeu «Theodor Aman» din Bucureşti), sculptând el însuşi, în stil gotic, mobilierul locuinţei sale. Pe plan matrimonial, artistul îşi întâlneşte marea sa iubire, o femeie seducătoare şi inteligentă, Ana Politimos, cu care se va căsători în 15 aprilie 1865. Imitând prin vestimentaţie pe pictorii Renaşterii, Theodor Aman „lucra adesea într-o haină de catifea de o croială elegantă, încins cu un cordon de piele şi purtând manşete albe”, potrivit consemnării istoricului de artă George Oprescu.

Conectat la marea literatură universală, Theodor Aman citeşte cu pasiune operele lui Descartes, Voltaire, Hugo sau Dante, din care extrage esenţe pentru propria sa viaţă şi operă artistică; pasionat de muzică şi, probabil, moştenind talentul muzical al mamei sale, devine el însuşi un virtuoz al violoncelului în spectacolele oferite generos, cu prilejul aniversărilor, familiei şi celor apropiaţi.

O evidentă celebritate conferită de tablourile sale apreciate elogios în epocă îl determină pe artist, care se familiarizase cu instituţiile de artă franceze, să solicite organizarea pe baze moderne a învăţământului artistic de nivel superior în Principatele Române. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în demersul pentru modernizarea societăţii româneşti şi în domeniul artelor, decide, prin decretul semnat la 5 octombrie 1864, numirea ca director al Şcolii de arte frumoase din Bucureşti, a pictorului Theodor Aman. Prin contribuţia decisivă la întemeierea primelor Şcoli de arte frumoase din Bucureşti şi Iaşi în 1864, precum şi a pinacotecilor, împreună cu Gheorghe Tattarescu, artistul patriot îşi dovedea atitudinea responsabilă pentru viitorul artei naţionale, devenind el însuşi, ca profesor, un îndrumător competent şi exigent al aspiranţilor la graţiile muzelor artelor plastice. La catedră, experienţa sa a fost împărtăşită cu pasiunea unui autentic creator de şcoală unor artişti plastici care vor confirma pe deplin prin operele lor: Ioan Andreescu [1850-1882], Nicolae Grigorescu [1838-1907], George Demetrescu-Mirea [1852-1934], Ştefan Luchian [1868-1916], Constantin Artachino [1870-1954], Nicolae Vermont [1866-1932], Mihail Simonide [1870-1933], Ipolit Strâmbulescu [1871-1934], Pericle Capidan [1869-1966].

La 19 august 1891, făclia vieţii inegalabilului artist se va stinge întru eternitate, la numai 60 de ani, în Bucureşti. Evocându-l pe marele dispărut, un alt celebru artist al penelului, Nicolae Tonitza, consemna pentru viitorime: „Theodor Aman a fost artistul care ascundea în sufletul lui şi oglindea în creaţia sa gândurile, sentimentele şi năzuinţele poporului român“. Omagiindu-i memoria şi retrospectându-i succint imensa operă care însumează circa 3.000 de tablouri lăsate moştenire patrimoniului cultural al neamului românesc, nutrim un sentiment de mândrie că marele artist plastic Theodor Aman aparţine, prin naştere, plaiurilor muscelene.

Bibliografie selectivă:

1. Ioniţă Apostolache – Pictorul care a copilărit în curtea bisericii, în „Ziarul Lumina”, 6 ianuarie 2010;
2. Constantinescu, Grigore, Argeșul artistic – evocări biografice, Ed. Alean, Pitești, 2015.
3. Adrian-Silvan Ionescu – Aman, între conştiinţa istorică şi hedonism, în „Ziarul de Duminică”, 6 aprilie 2011;
4. Ionel Jianu, Ion Frunzetti – Maeştrii picturii româneşti în Muzeul de artă al Republicii Populare Române, Bucureşti, 1953.

Comments

comments