Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. Dumitru Norocea (1880-1964) – restauratorul picturilor bisericești din perioada interbelică

1,059 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Dumitru Norocea este personalitatea culturală românească cunoscut în analele artei plastice naţionale, ca fiind „cel mai important restaurator de pictură bisericească din perioada interbelică de la Curtea de Argeş”, oraș în care a locuit o jumătate de secol (1914-1964)!

Viitorul restaurator de pictură bisericească, dar şi apreciat pictor de şevalet, Dumitru Norocea, s-a născut la 21 septembrie 1880, fiind primul dintre cei nouă copii ai familiei lui Ion Norocea din satul gorjean Bolboaşa.
Prof. Grigore Constantinescu, în Argeșul artistic – evocări biografice face un inventar al școlilor pe care Dumitru Norocea le-a absolvit, dar și rolul pe care acesta l-a avut în promovarea artei plastice românești.

La şcoala primară din Bolboşi, pasiunea pentru artă a copilului a fost remarcată de învăţătorul său surprins de perfecţiunea figurinelor pe care le făcea din lut, excelând în cele ce reprezentau păsări şi animale. De aceea, dascălul, intuind talentul elevului, va insista pe lângă părinţi să-l dea mai departe la învăţătură. Clasa a IV-a va fi urmată la o şcoală primară din Târgu Jiu, pentru ca, în 1893, Dumitru Norocea să se înscrie la Liceul «Traian» din Turnu Severin, etalându-şi, în cursul anilor, talentul de desenator şi bucurându-se de aprecierile pozitive ale cadrelor didactice ale liceului pe care îl va absolvi cu succes în anul 1899.

Din păcate, în acelaşi an, îşi pierde mama, iar tatăl său, suportând cu greu moartea soţiei, întrucât rămăsese singur cu o droaie de copii în grija sa, se îmbolnăveşte grav, tânărului absolvent revenindu-i misia de a deveni el însuşi „cap de familie”, pentru a întreţine pe cei opt fraţi mai mici.

În această situaţie dificilă, Dumitru Norocea renunţă la continuarea studiilor şi se angajează ca învăţător suplinitor la Şcoala primară Prisăceaua din judeţul Mehedinţi, sperând că salariul lui de dascăl îl va ajuta să iasă din teribilul impas financiar. La Prisăceaua, are şansa de a cunoaşte un tânăr zugrav de biserici care „spăla” fresca înnegrită de fumul lumânărilor din bisericuţa de lemn a satului, încercând să-i redea strălucirea de odinioară, se împrieteneşte cu meşterul zugrav şi, în timpul liber, îi dă o mână de ajutor, ucenicind, astfel, într-o viitoare profesie pe care o va practica decenii de-a rândul cu rezultate excelente, ducând-o până aproape de perfecţiune. Zugravul rămas, din păcate, anonim îl va îndruma spre studierea erminiilor şi a unor lucrări vizând pictura religioasă, împrumutându-i spre lectură „umila lui bibliotecă ambulantă”… El este cel care îi insuflă respectul pentru o pictură religioasă realizată în tehnica fresco salvată printr-o restaurare judicioasă şi nu distrusă pentru a fi înlocuită cu o alta, operaţiune mult mai uşor de efectuat pentru un zugrav lipsit de conştiinţa valorii istorice a unei opere picturale…

După patru ani ca suplinitor în mediul rural, în afara activităţii conştiincioase de apostolat, obsedat de cromatica şi de varietatea ornamentelor costumelor populare purtate de ţărănci, realizează un «Album de motive populare» pe care îl va folosi ulterior în decorarea spaţiilor libere de pictură ale unor locaşuri de cult, fiind uneori un adept al controversatului „horror vacui” în arta vizuală.

Talentul înnăscut şi chemarea destinului aveau să-i poarte paşii, în 1903, spre studiile superioare, la Şcoala naţională de arte frumoase din Bucureşti. Examenul de admitere îi confimă că pasiunea pentru artă nu era iluzorie; Dumitru Norocea este al treilea admis în ordinea mediilor. Are şansa de a intra în clasa profesorului Ipolit Strâmbu/Strâmbescu [1871-1934], mehedinţean de origine, care avusese ca profesori de pictură la înalta şcoală, unde acum el însuşi preda, pe Theodor Aman şi pe George D. Mirea. Ipolit Strâmbu se bucura de prestigiul unui excelent autor de manuale de pedagogia picturii, desen şi de tehnica desenului, dar şi ca fondator al Societăţii «Tinerimea română», alături de Ştefan Luchian, Constantin Artachino şi Nicolae Vermont, societate care îşi propunea, prin statut, promovarea artei naţionale. Anii studenţiei sunt, pentru Dumitru Norocea, ani de studiu intens şi de privaţiuni materiale considerabile; este nevoit, pentru a se întreţine, să se angajeze, încă din decembrie 1903, la Casa şcoalelor şi a culturii poporului din Bucureşti, unde copiază planuri de edificare a şcolilor sau de restaurare a monumentelor, sub îndrumarea directă a arhitectului T. Pârvănescu.

După absolvirea cu brio, în vara anului 1907, a cursurilor Şcolii superioare de arte frumoase, Dumitru Norocea, devenit cunoscut în mediile cultural-artistice ale epocii, este angajat împreună cu pictorul N. Bran pentru „împodobirea interioară cu sfinţi” a Bisericii Gălbinaşi din judeţul Călăraşi, ctitorită de „boierul Gheorghe Misir, cu cheltuiala mătuşii acestuia, Smaranda Rastil”, în 1907. Din păcate, fresca realizată în stil bizantin de către cei doi pictori a fost afectată considerabil de cutremurul din 1977, biserica fiind repictată integral în tempera de Voicu Pascu în anii 1977- 1980.

Restaurarea picturii murale de la Biserica mănăstirii Govora – fascinant monument arhitectonic medieval, unul dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din Ţara Românească, decorat mural, în anii 1711- 1712, în stil brâncovenesc, de către zugravi aparţinând renumitei şcoli de la Hurez, presupunea angajarea unor pictori specializaţi în efectuarea unor astfel de operaţiuni în tehnica fresco de o dificultate extremă.

Dumitru Norocea impresionează, prin calitatea lucrărilor de restaurare a picturii de la Govora din primăvara anului 1908, pe marele om de cultură Ion Kalinderu [1840-1913], pe atunci, preşedintele Secţiei de istorie a Academiei Române, care, vizitând monumentul ecleziastic, îi solicită realizarea unor copii după frescele Bisericii mănăstirii Govora, dar şi ale Paraclisului de la Hurez.

Dumitru Norocea pleacă, în vara anului 1908, la Ravena, fosta capitală a Imperiului Roman de Apus, unul dintre centrele puterii bizantine din Italia de la sfârşitul secolului al VI-lea până în anul 751. Întrucât, în Ravena acestei epoci de aur, fuseseră înălţate monumente ale căror decoraţii interioare fascinau lumea occidentală, oraşul italian devenise un celebru centru de studiere a artei bizantine.

Întrucât se apropia luna aprilie 1913 – termenul expirării bursei acordate de către Comisiunea monumentelor istorice şi de artă, Dumitru Norocea pleacă la Paris, pentru a se documenta în Muzeul Luvru, acest spaţiu mirific înnobilat prin celebra pictură «Mona Lisa» a lui Leonardo da Vinci şi prin statuia «Venus din Milo», dar, mai ales, pentru a audia, timp de patru luni, în calitate de cursant, prelegerile susţinute, la l’École pratique des hautes études, de către arheologul şi istoricul francez Gabriel Millet [1867-1952], autorul unor importante studii despre arta bizantină, coordonator al unei cercetări arheologice de referinţă la Muntele Athos şi fondator al colecţiei «Archives de l’Athos» de la College de France.

Revenit în ţară într-un moment determinant pentru destinul „celui dintâi monument religios de mare amploare ridicat în Ţara Românească şi conservat în forma originară”, Biserica Domnească de la Curtea de Argeş aparţinând tipului arhitectonic clasic de plan „cruce greacă înscrisă”, creaţie specifică arhitecturii bizantine, Dumitru Norocea este solicitat de către Comisiunea monumentelor istorice, prin arhitecţii Grigore Cerchez şi Nicolae Ghica-Budeşti – coordonatori ai operaţiunii de consolidare a celebrului monument ecleziastic, să coordoneze, la rându-i, restaurarea picturii murale afectată de „trecerea vremii şi de lipsa de înţelegere a oamenilor”, precum se exprima eufemistic cărturarul Nicolae Iorga.

Dumitru Norocea era recomandat pentru efectuarea acestei lucrări ce implica o „desăvârşită cunoaştere a picturii bizantine”, pictură pe care o studiase în Italia, la Muntele Athos, dar şi la Paris, tehnica restaurării vechilor fresce devenindu-i astfel extrem de familiară. Arhitectul Grigore Cerchez propune Comisiunii monumentelor istorice, ca „probă de lucru”, restaurarea iniţială de către Dumitru Norocea a picturii amvonului, întrucât prezenta o frescă ulterioară, pentru ca, apoi, o comisie în componenţa căreia se afla pictorul vienez Johann Viertelberger – cel ce, în 1906-1909, „curăţase de fum şi împrospătase pictura interioară a Bisericii mănăstirii «Sfântul Ioan cel Nou» din Suceava, construită în perioada anilor 1514-1522”, să decidă continuarea sau nu a restaurării valoroaselor fresce de la Biserica Domnească de către Dumitru Norocea. Proba va fi fost trecută cu rezultate excelente, de vreme ce Comisiunea monumentelor istorice aproba, în şedinţa din 5 mai 1914, solicitarea pictorului brăilean Arthur Garguromin Verona [1866-1946] de a-l avea colaborator la realizarea picturii murale a fostei Catedrale mitropolitane din Târgovişte pe Dumitru Norocea.

Considerând că restaurarea picturii Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş nu mai putea fi tergiversată, arhitecţii care definitivaseră consolidarea monumentului propun, în şedinţa din 19 mai 1914, angajarea imediată a pictorului Dumitru Norocea, acordarea unui salariu lunar de 500 lei, asigurarea materialului necesar efectuării lucrărilor, artistul fiind obligat să informeze lunar, printr-un raport, despre stadiul operaţiunilor realizate.

În cursul restaurării ansamblului pictural al Bisericii Domneşti, Dumitru Norocea va releva, în afara frescei originare datând din secolul al XIV-lea, fresca executată de zugravul Radu sin Mihail din Târgovişte, în secolul al XVIII-lea, şi pictura zugravului Pantelimon de la începutul secolului al XIX-lea, marcându-se, astfel, în această „adevărată sinteză a picturii noastre religioase”, trei momente distincte ale evoluţiei sale. Constatându-se dificultatea operaţiunilor de restaurare a frescelor de la Biserica Domnească, pentru a se accelera procesul de salvare a acestora, Comisiunea monumentelor istorice va decide, în 1916, repartizarea a doi absolvenţi pasionaţi de arta bizantină ai Şcolii de arte frumoase din Bucureşti, pictorii I. Mihail şi Gh. Teodorescu, pentru continuarea, sub coordonarea maestrului, a restaurării ansamblului pictural.

În 12 septembrie 1920, Dumitru Norocea va descoperi, pe peretele interior nordic al naosului, o importantă inscripţie în limba slavonă, sgrafitată pe mortar: «În anul 6860 [1352], la Câmpulung, s-a stins marele Basarab voievod» confirmându-se, astfel, edificarea monumentului în perioada de mijloc a veacului al XIV-lea.

Corelarea informaţiei menţionate cu tabloul votiv din timpanul accesului în naos care redă un voievod prosternat, reprezentat fără perechea sa conjugală – element ce a facilitat identificarea sa prin Nicolae Alexandru, a cărei soţie era catolică, iar el purta numele conferit, ca hram, bisericii – cu tabloul votiv din vestul naosului, repictat în secolul al XIX-lea, ce înfăţişează cuplul princiar: Vladislav I şi soţia sa, Ana, în ţinută solemnă cu modelul bisericii, va genera supoziţia că acest edificiu monumental a fost opera succesivă a lui: Basarab I [circa 1310-1352], Nicolae Alexandru [1352-1364] şi Vladislav I Vlaicu [1364-circa 1377], al cărui mormânt a fost identificat în biserica-necropolă a Basarabilor.

Dumitru Norocea era permanent în atenţia istoricilor de artă în special, care îi solicitau confirmarea sau infirmarea unor ipoteze personale vizând vechimea valoroaselor fresce medievale; însuşi Nicolae Iorga apelase la pictor, rugându-l, în octombrie 1915, să-i trimită „însemnele chipurilor” lui Basarab I „de la intrarea bisericii şi al celui îngenuncheat (Radu Negru Vodă) de pe stâlpii din faţa altarului”, pentru susţinerea unei comunicări la Academie…

Remarcându-i-se contribuţia fundamentală în opera de restaurare ireproşabilă a frescelor Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, lui Dumitru Norocea i se va acorda, prin Decretul regal nr. 60063 din 2 decembrie 1922, Ordinul «Coroana României» în grad de cavaler. Reputaţi istorici ai neamului românesc, printre care academicienii Dumitru Onciul şi Nicolae Iorga elogiază efortul pictorului restaurator de a conserva pentru viitorime această comoară de nepreţuit a artei plastice medievale româneşti.

La Biserica «Sf. Îngeri» din Curtea de Argeş, ctitorite de către ieromonahul Mănăstirii Curtea de Argeş, Damaschin, în 1717, pictorul Dumitru Norocea restaurează, în 1930, fresca originară semnată de zugravul Constantin în proscomidiar, pelicula de pictură fiind consolidată ulterior de Vasile Ivănescu.
În inima municipiului Curtea de Argeş, pe actuala stradă Victor Ştefănescu, nr. 8, Dumitru Norocea şi-a înălţat, în anii 1922-1923, o vilă somptuoasă care a preluat, ȋn compoziția sa arhitectonică, elemente ale stilului neoromȃnesc, proiectant fiind însuşi renumitul pictor și restaurator.

Vila a fost construită, pe trei niveluri, ȋn declivitatea terenului: demisol cu acces principal ȋn pivniță, pe latura estică, marcat de zidul masiv din bolovani de rȃu regularizat prin cărămizi aparente; parter cu acces ȋn interior, pe latura vestică; etaj particularizat printr-un foișor, pe fațada principală, decroșat din plan, prevăzut cu stȃlpi de lemn sculptați și pălimar ajurat, care se continuă spre est cu o sală deschisă; o verandă cu arcade denticulare și coloane masive se deschide spre stradă. Șarpanta acoperișului, acoperită cu țiglă, este extrem de accentuată. Aici, revenea de fiecare dată, pentru a-şi regăsi liniştea în anii de intensă creaţie, împreună cu soţia sa, argeşeanca Eliza, o femeie distinsă care i-a înţeles idealurile artistice, încurajându-l în clipele mai grele ale vieţii; aici, el însuşi, după ce crease opere pentru eternitate, va trece în eternitate, la 1 iunie 1964, nu înainte de a lăsa testamentar dorinţa de a se organiza, în propria casă, o expoziţie permanentă, pentru ca memoria să nu i se stingă în vreme.
Actualmente, ȋn Casa Dumitru Norocea, cumpărată de la „moştenitori de profesie” prin subvenţie publică, în vederea amenajării unei expoziţii memoriale şi a unui muzeu de artă plastică destinat pictorilor argeşeni, a fost organizată, la etaj, Expoziția de artă plastică argeşeană, cu opere reprezentative ale pictorilor: Dumitru Norocea, Emil Ivănescu-Millan, Vasile Ivănescu, G. D. Mirea, Dan Băjenaru, Rudolf Schweitzer-Cumpăna ș. a.

Au fost expuse tablouri pictate de artist, replici pe pânză (imitaţie de mozaic) ale celebrelor scene: «Împăratul Iustinian cu suita», «Împărăteasa Teodora cu suita» din Bazilica San Vitale de la Ravena, trusa de lucru şi şevaletul său, dar şi piese de artă populară din colecţia proprie a pictorului, corelate, astfel, cu Secția de etnografie şi artă populară, amenajată, la parterul clădirii, ȋn 1985-1986, care tezaurizează o interesantă colecție de obiecte muzeale reflectȃnd ocupații și meșteșuguri tradiționale din arealul nordic al județului: pomicultura, creșterea animalelor, vȃnătoarea, pescuitul, exploatarea şi valorificarea lemnului, ceramica, arta cusutului și țesutului prin expunerea unor splendide costume populare zonale…
Prezenţa spiritului artistului este sugerată de originala compoziţie în semicerc a fresco de la intrarea în holul spre salonul de primire, în care personajul central – maestrul Dumitru Norocea – este încadrat de graţioase muze înveşmântate în fastuoase costume gorjeneşti, sugerând originea sa terestră, ca fiu al Gorjului brâncuşian.

Casa sa memorială – evocatoare a unei vieţi trăite în slujba artei autentice – îşi aşteaptă vizitatorii dornici să aducă un binemeritat omagiu „celui mai important restaurator de pictură bisericească din perioada interbelică de la Curtea de Argeş”…

Se stinge din viață, în 1964, la vârsta de 84 de ani, fiind înmormântat în orașul pe care l-a iubit, Curtea de Argeș.

Bibliografie:
1. Grigore Constantinescu – Argeşul monumental. Enciclopedie patrimonială, Piteşti, 2011;
2. Grigore Constantinescu – Argeșul artistic – evocări biografice, Ed. Alean, Pitești, 2015.
3. Ion Aurel Gârjoabă – Dumitru Norocea, în „Ion C. Hiru – Celebrităţi din negura uitării, vol. II”, Piteşti, 2011;
4. Nicolae Moisescu – Restauratori ai Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş – Dumitru Norocea, în „Studii şi comunicări. Muzeul Curtea de Argeş”, vol. III, 1990;
5. Octavian Ungureanu – Însemnări dintr-o expoziţie, în „Gazeta Gorjului”, 19 iulie 1986;
6. Octavian Ungureanu – Pictorul Dumitru Norocea şi ispitele muzelor, în „Restituiri”, Centrul Cultural Piteşti, nr. 1-2/2007.

Comments

comments