Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici şi-a lansat miercuri, 22 iulie, la Piteşti volumul “Amintiri… Viaţa la ţară – Stolniciul interbelic”. O carte luxuriantă, un document identitar, cu selectarea riguroasă a esenţelor, iar alteori cu detalii în cascadă. Într-o adevărată aventură de cunoaştere, pagină după pagină, parcurgem istorie şi antropologie culturală, sociologie, politică şi artă, evoluţia şi istoria mentalităţilor, economie.

“De data aceasta am abordat un domeniu cu totul diferit căci se referă la viaţa mea, la ţară, la Stolnici, unde am trăit un deceniu (din 1931 până în anul 1941). E vorba de adolescenţa şi tinereţea mea până la începuturile studiilor universitare. A rezultat volumul de faţă reînviind pe hârtie o cultură care a dispărut aproape cu desăvârşire…”, spune Constantin Bălăceanu Stolnici despre volumul de amintiri, lansat în premieră la Piteşti.

“Conacul de la Stolnici nu era o clădire impresionantă ca acele somtuoase conace ale unor boieri din Moldova. Era un conca vechi, ridicat în perioada fanariotă şi amenajat apoi de banul Constantin Bălăceanu la începutul secolului XIX. Bunicul meu i-a adăugat un corp mai amplu şi mai modern, iar tatăl meu i-a adus ultima modificare. Din păcate, astăzi datorită administraţiei comuniste şi a epocii de tranziţie a ajuns o ruină…

La bucătărie aveam o bucătăreasă care era de obicei adusă de la Bucureşti şi o ajutoare de bucătăreasă care era din Stolnici, care deseori îşi însuşea atât de bine profesiunea încât mama o “avansa” pe post de bucătăreasă. Am avut o bucătăreasă excepţională, o unguroaică Iulişca care ne răsfăţa cu mâncăruri deosebite, dar care – după cum am mai spus – după dictatul de la Viena din 1940 – când am pierdut Ardealul de nord a plecat acolo la maghiarii ei, fără să mai avem de atunci nici un semn de la ea. Meniurile erau stabilite de mama, şi în lipsa ei de bunica. La noi se mânca foarte bine. Felurile erau din repertoriul tradiţional românesc, dar şi din bucătăria franceză şi vieneză…

Mesele de la conac, de altfel ca toate mesele din vremea aceea, erau adevărate ritualuri care se păstrau cu multă stricteţe. Părinţii ne-au instruit foarte riguros cu privire la aceste ritualuri a căror elemente şi structură aparţineau culturi vest-europene. Bunicii ne spuneau că aspectul lor actual a fost perfectat în secolul XIX, în Anglia, în perioada victoriană şi Franţa în timpul celui de al doilea imperiu prin simplificarea şi standardizarea vechilor tradiţii medievale şi post-medievale.

Respectarea normelor era obligatorie, în principiu şi în cazul unui prânz solitar. Boierimea şi marea burghezie din Ţările Române a adoptat tipicul vest european începând de la sfârşitul perioadei fanariote odată cu “franţuzirea” elitelor de la noi dat mai ales după pacea de la Adrianopol (1829) când au apărut la noii consulii puterilor occidentale.

Cred că un rol determinant l-au avut demnitarii şi ofiţerii armatelor ruseşti de ocupaţie. La noi la conac se serveau trei mese: micul dejun (în forma lui continentală nu cea englezească), pe la orele 8.00, prânjul (dejunul) la ora 13.00 şi masa de seară (dineul sau supeul) la ora 20.00.

De multe ori – mai ales când aveam vizitatori se servea o gustare sau un ceai pe la ora 17.00. Nu se admitea ca cineva să lipsească sau să întârzie. Mesele de la prânz şi de seară aveau trei feluri. O gustare sau o supă un fel de rezistenţă (cu carne sau foarte rar peşte) şi un desert. Când aveau un caracter mai festiv după felul întâi mai era o intrare, iar după felul doi (de rezistenţă) se serveau brânzeturi.

În aceste cazuri după desert se serveau cafele însoţite de băuturile restective: cognac sau lichioruri. Bunicii mei îmi povesteau că la dineurile mari de pe vremuri se serveau 9 – 12 feluri, toate alese să se completeze gustativ şi să constituie prin aspectul lor un spectacol vizual policrom somtuos şi apetisant conform modelelor marii bucătării franceze.

Nu trebuie uitat însă că felurile tradiţionale române, balcanice sau ruseşti erau şi ele prezente în funcţie de gusturile şi imaginaţia gazdelor sau bucătarilor lor. La noi adesea se servea ocazional gustări în cursul dimineţilor, iar după amiezele, mai ales când aveam vizitatori se aducea pe la orele 17.00 ceaiul, potrivit modelului victorian. După cum se vede deşi trăiam la ţara ceremonialului urban al meselor era respectat cu toate nuanţele lui.

Fetele ascultau pe mama şi învăţau tot acest ceremonial în care îşi aveau rolul lor precis. Au rămas un exemplu pentru mine a marii capacităţi adaptive a ţăranilor români. Erau îmbrăcate ca fetele din sat cu o fustă decentă şi o ie simplă, iar pe cap în general purtau basmaua tradiţională. Ceea ce nu le era îngăduit era să umble desculţe cum aveau la început tendinţa.

Parcă o aud pe mama spunându-le: cuţitele se pun în dreapta farfuriei ca şi lingurile, furculiţele în stânga, linguriţele şi şi cuţitaşele de brânză sus, toate întoarse să se vadă stemele de pe mânere, paharele se aşează în partea de sus a farfuriei, dincolo de linguriţe, într-o ordine precisă de la stânga la dreapta: paharul de apă, cel de vin roşu apoi ce lde vin alb şi în fine cupa de şampanie.

La noi se bea de obicei doar apă din fântână. Uneori se bea şi puţin vin sau o ţuiculiţă. Tatei îi plîcea ca aceasta să fie servită în ţoiuri tradiţionale. Când era o masă mai importantă evident că se serveau două vinuri ( unul alb şi celălalt roşu). Nu rare ori se bea şi bere. La festivităţi se aducea şampanie…”, aşa descrie autorul, în volumul “Amintiri… Viaţa la ţară – Stolniciul interbelic”, despre cum era servită masa în conacul marii familii de boieri Bălăceanu de la Stolnici. 

Comments

comments