ÎPS Calinic: Limba Română, mai tare ca piatra

424 views

Am amintit, că în lume se vorbesc astăzi, cam 2.171 de limbi, deşi a fost extrem de dificil să se facă o selecţie cât de cât apropiată de realitate. A fost greu, de asemenea, să selectezi din noianul de idiomuri vorbite pe glob, dacă ne gândim să punem în cântar vorbitorii de la o mie de persoane până la 20 de milioane, ca la noi românii, sau sutele de milioane, sau chiar peste un miliard, cum sunt chinezii.

Nu este prea uşor să analizezi fiecare limbă în parte, încât să fie reflectată întreaga diversitate a idiomurilor de pe glob şi să fie reprezentate toate familiile de limbi şi toate zonele geografice, fără a dezavantaja pe vreuna din ele.

Din când în când, publicul are tot mai des prilejul de a afla de încă o nouă limbă, despre care nu se ştia nimic. S-a întâmplat şi se va întâmpla mereu ca, odată cu dobândirea autonomiei unor ţări mai mari sau mai mici, să fie adoptate idiomuri locale drept limbă naţională şi oficială. Chiar dacă Europa este mai aproape de noi şi mai lesne de a fi cercetate lucrările de specialitate, n-au fost ignorate limbile africane şi nici cele din Australia şi Oceania, deşi sunt sumare şi prezentate incomplet.

Vom avea bucuria să prezentăm aproape toate limbile din Europa şi mai ales cele care sunt vorbite de popoarele care înconjoară spaţiile româneşti: ruşii, ucrainenii, maghiarii, sârbii, bulgarii. De asemenea se vor prezenta şi o „serie de limbi moarte din antichitate, cum au fost, aramaica, limbă de mare circulaţie în Orientul apropiat, timp de o mie de ani, sau feniciana, prima limbă din lume pentru scrierea căreia s-a folosit un alfabet fonetic”.

După cum se ştie, auzim mereu rostindu-se atât despre familia limbilor indo-europene cât şi despre familia limbilor romanice, care se subordonează celei dintâi, adică familiei limbilor indo-europene.

Vom găsi, teritorii vaste cu zeci sau sute de milioane de vorbitori, având o limbă cu o bogată cultură şi chiar până la grupuri limitate la un singur trib, aşa cum se descoperă mereu noi triburi pe întinsul planetei.

Pe teritoriul României, care are peste 20 de milioane de locuitori şi alţi români de pe meridianele şi paralelele lumii, vorbesc româna, o limbă indo-europeană romanică şi o serie de limbi ale popoarelor limitrofe spaţiului românesc.

Vom încerca o sumară prezentare a celor mai importante limbi ale lumii, precum şi cele cu care noi avem legături directe, având în vedere vecinătatea geografică.

Ţinând cont că limba română ne este cea mai dragă din lume, vom sublinia că se trage din limba indo-europeană din familia romanică, şi se vorbeşte în Rusia, SUA, Serbia, Bulgaria, Albania, Ungaria, Canada, Israel, Turcia, etc., fiind limba maternă pe care o vorbesc peste 30 de milioane de români, fiind şi limba oficială a României.

În decursul timpului, pe teritoriul României a fost un uriaş „laborator lingvistic”, fie al autohtonilor, fie al popoarelor care au migrat pe teritoriul locuit de români de peste două milenii şi jumătate şi care au lăsat şi au primit, mai ales, din bogăţia graiului autohton.

Atingerea neamurilor a dus la noi construcţii compuse şi locuţiuni la cuvintele ajutătoare, cum ar fi prepoziţii, conjuncţii, sufixe, prefixe şi neologisme. Morfologia şi Sintaxa au avut rolul de a dinamiza limba mereu şlefuind-o aşa cum o avem azi, ca un cristal.

Din florile trunchiului lingvistic s-au răspândit peste Balcani dacoromâna, aromâna (machedoromâna), meglenoromâna (meglenita), istroromâna, ultimele trei numite sud-dunărene.

Cu o oarecare aproximaţie, aromâna se vorbeşte în diferite localităţi din Albania, Grecia, fosta Iugoslavie, Bulgaria şi România, de aproximativ câteva sute de mii de oameni; meglenoromâna se vorbeşte, în Grecia şi Turcia, tot cu aproximaţie între 14.000 – 26.000, iar istroromâna, în fosta Iugoslavie, vorbesc, tot cu aproximaţie, până la 2.000 de inşi.

După cum afirmă specialiştii în domeniu, dacoromâna are mai multe graiuri, după unii cel muntenesc şi moldovenesc, iar după alţii graiurile: bănăţean şi crişan, dar şi maramureşan, care-i dulce ca fagurele de miere.
Cei mai mulţi dintre noi am observat că limba română este o limbă plină de mobilitate, colorată, bogată şi cu trăsături arhaice dar şi inovatoare.
Spre exemplu, cuvintele latineşti: cântec, despica, ferice, împărat, lingură, mărgea, putred s-au păstrat numai în limba română, sau care au păstrat şi au dezvoltat anumite sensuri, ca: merge, ospăţ.

Dacă ne oprim la substratul traco-dac, diferit de cel al altor limbi romanice, avem cuvintele: bucurie, căciulă, ciut, colibă, mal, mânz, moş, amurg, unele comune cu albaneza şi pe care le-am auzit.

Din slava veche sau slavona şi din limbile slave moderne avem cuvintele: cocoş, drag, nevastă, plug, din turcă: cioban, chiftea, odaie, musafir, sarma; din maghiară: oraş, sălaş, iar din limbile: franceză, italiană, rusă, engleză, vorbitorii de limbă română au luat cuvinte, expresii, pe care le-au aşezat în frământătura limbii române îmbogăţindu-o permanent. Când o limbă rămâne statică, încet-încet, este pândită de fiorii morţii.

Oricum, elementul latin are cea mai mare prezenţă în limba pe care noi o vorbim. Subliniem că primele elemente româneşti apar în documentele latineşti şi slavone din Transilvania şi Ţările Româneşti, în secolele XIII şi XIV, iar primul document scris, descoperit, în limba română este Scrisoarea lui Neacşu, din 1521, de la Câmpulung Muscel – Argeş.

Reamintim, desigur, descoperirea manuscriselor cu particularităţi arhaice: Codicele Voroneţian, Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Voroneţiană, Psaltirea Hurmuzaki şi primele tipărituri româneşti de prin mijlocul secolului XVI, cum ar fi: Catehism (Sibiu, 1544, pierdut); Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553); tipăriturile lui Coresi, prima în anul 1559, punându-se începuturile limbii literare prin vasta activitate cărturărească şi tipografică a Diaconului Coresi şi operele cronicarilor moldoveni şi munteni.

Putem spune, cu aproximaţie, că din secolul XIX, limba română modernă – literară are ca rădăcină graiul muntean, argeşean!, aveam să zic, dar cu împletirea fericită a principalelor graiuri regionale, pe care, de bună seamă, le ştiţi.

Limba noastră românească, având litera latină de la începuturi, anumite teritorii – cum ar fi şi Basarabia – au trebuit să folosească şi alfabetul chirilic, în cancelarii şi Biserică. În anul 1860, acest alfabet a trebuit să-şi ia tălpăşiţa, scrierea cu alfabetul latin devenind oficială.

Aşa cum ştiţi, ortografia actuală este fonetică, cum auzim aşa scriem, ca oameni de treabă culturală ce suntem.

Trebuie să ne bucurăm că limba română a influenţat vocabularul limbilor vecine, ca: bulgara, maghiara, sârbo-croata, ucraineana, rusa, slovaca, polona, iar din aromână, au intrat la ospăţul lingvistic, cuvinte în limbile: albaneză, turcă, greacă, precum ar fi: vatră, mămăligă, urdă, brânză, baci, afină, săpun.

Iată că, pe lângă ospăţul lingvistic, se adaugă şi ospăţul bacic, o masă, colea!, doldora de bunătăţi pentru întărirea purtătorilor de grai ce nu vor muri niciodată!

Comments

comments