În istoria omenirii ne-au rămas multe semne care au devenit simboluri în decursul timpului. Aici ne vom opri la unul dintre semnele cu un rol deosebit în viaţa poporului care a dat mult de furcă în istoria biblică. În paginile sacre găsim un episod de care este bine să amintim cu acest prilej. Iată ce se spune în Cartea Numerii din Scriptura Sfântă: „Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: «La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă.»
Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul, şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. A venit deci poporul la Moise şi a zis: «Am greşit grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului ca să depărteze şerpii de la noi.» Şi s-a rugat Moise Domnului pentru popor. Iar Domnul a zis către Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp»; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia!“ (Numerii 21, 5–9).
Din cauza cârtirilor şi a nemulţumirilor, după cum am văzut, Dumnezeu a trimis pedeapsa Sa pentru a-i aduce la calea cea dreaptă pe cei care au apucat pe cărări greşite. Şarpele de aramă din pustie nu era, cum s-ar crede, doar un simbol sau un semn oarecare, pentru că iată mărturia desprinsă din paginile Noului Testament, de data aceasta arătându-se prin glasul lui Iisus Hristos: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului!“ (Ioan 3, 14).
Fără doar şi poate, acesta este un Semn pe care noi l-am primit de două mii de ani, un Semn prin care primim bucuria izbăvirii şi care se numeşte Cruce. În limba greacă avem cuvântul stavros. În Bucureşti există o biserică, fostă mănăstire pe vremuri, numită Stavropoleos. Acum mă dumiresc de traducerea acestui cuvânt, care înseamnă Oraşul Crucii! Să se numească Bucureştiul Oraşul Crucii? Aceasta ar fi cea mai frumoasă numire! Adică oraşul suferinţelor, de când există şi poate cât va mai exista în geografia acestui spaţiu.
Iar în limba latină avem cuvântul crux, adică cruce — semn-simbol reprezentând marele mister al credinţei creştine: patima şi moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos, identificat de la început ca fiind semnul Fiului Omului, după cum citim: „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului …Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă!“ (Matei 24, 40).
Se înţelege de la sine şi este limpede pentru orice minte acătării că Semnul Fiului Omului nu poate fi decât Crucea!
Pe vremea Sfântului Apostol Pavel, deci nu prea departe de timpul când a vieţuit Iisus pe pământ, neamurile încă mai aveau o oarecare greutate în a înţelege cele despre Cruce şi trebuia să se insiste cu precădere pentru a limpezi acest mister. Iată ce li se scria creştinilor din oraşul Corint: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? …Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune!“ (I Corinteni 1, 18–20; 22).
Vădit lucru este că, în lumea antică, atât filozofii elini, cât şi evreii nu puteau primi cu inima deschisă şi cu putere de înţelegere noua învăţătură ce se răspândea printr-o nouă atitudine nemaiîntâlnită: nebunia propovăduirii! Căci nici prin înţelepciune n-au dorit să-l cunoască pe Dumnezeu, şi atunci „a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii!“ (I Corinteni 1, 21).
Cel care a fost în tăriile Cerului, ca nici unul dintre noi, pământenii, marele ales Pavel Apostolul, a primit taine de nedescris şi de nespus. El a luat putere de la Însuşi Iisus Hristos şi a învăţat pentru totdeauna cum trebuie arătat Dumnezeu-Iisus lumii întunecate de păcat şi neştiinţă. Nu vom putea adăuga sau scoate nimic din cele ce ne-a lăsat în scris şi în această privinţă: „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie!“
De atunci lumea s-a învăluit şi se va învălui în cele două stări nefericite: sminteala şi nebunia! Pe aceste haotice stări Apostolul Pavel, cu putere de sus, a trebuit să le biruie în scris şi mai ales prin nebunia propovăduirii. Aşa a reuşit, după judecata ce şi-a făcut, să-L arate lumii de atunci şi nouă, până la sfârşitul veacurilor, pe Iisus Hristos, Cel răstignit pentru iertarea păcatelor omenirii! Nimic nu-i era mai drag Sfântului Apostol Pavel decât să-L ştie pe Iisus în inima oamenilor, pentru totdeauna: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acela răstignit!“ (I Corinteni 2, 2).
De ce pe Iisus răstignit? Pentru a aşeza în inima şi sufletul omului adeverirea că Iisus Domnul nu a venit doar ca oaspete drag aici pe pământ, ci a venit să facă lucrarea de mântuire prin jertfa Sa pe Cruce!
Să învăţăm să ne însemnăm cu grijă şi corect cu semnul Sfintei Cruci. Iată ce spune Sfântul Petru Damaschinul: „De asemenea trebuie să ne minunăm, cum prin semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci se izgonesc dracii şi felurite boli, lucru cu neputinţă tuturor. Şi cine poate număra laudele Crucii? Iar simbolurile acestui sfânt semn ni l-au predat Sfinţii Părinţi, ca să stăm împotriva necredincioşilor şi ereticilor. Căci cele două degete şi o singură mână arată pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel răstignit, cunoscut în două firi şi într-un singur ipostas. Iar dreapta aminteşte de puterea Lui nemărginită şi de şederea de-a dreapta Tatălui. Coborând ea de sus, ne arată pogorârea Lui din ceruri până la noi. Iar trecând de la dreapta la stânga, izgoneşte pe vrăjmaşi şi arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol, care stă la stânga, lipsit de tărie şi întunecat!“ (Filocalia V, p. 189).
Să spunem, ca oarecând Sfântul Calinic de la Cernica, înainte de a pleca în Ţara de peste veac la Domnul: Sfântă Cruce, ajută-mă!
