Şi cu peste 90 de ani în urmă, alegerile electorale erau un troc deşănţat, principiile şi morala politicienilor vremii fiind doar „bijuteriile” meşteşugite ale vorbelor, purtate pe hainele care ascundeau mizeria intereselor financiare. Iar alegătorii au învăţat pe pielea lor, generaţie de generaţie, că timpul dărâmă într-o zi ceea ce a construit în alta. Cu atât mai mult în perioade de criză.
„Cei de la dreapta fiind conservatori, iar cei de la stânga fiind doritori de schimbări”
La 1938, anul la care ne referim în ediţia de faţă, criza economică aşezase naţiunea română, ca şi astăzi, la „cel mai de seamă hotar din câte a cunoscut omenirea”, aşa cum notează editorialistul periodicului argeşean „Omul liber”, în noiembrie ’38. Şi ieri, ca şi azi, oamenii se obişnuiseră cu noutăţile vremurilor, dacă nenorocirile mari pot fi socotite astfel.„Mulţi mai aşteaptă să învie vremurile de demult. Zadarnică credinţă! E mai bine să ne uităm atenţi la ceiace trăim, ca să desprindem ceiace urmează să vedem. Între alte noutăţi timpul de azi a adus în discuţie vorba – partid de dreapta şi de stînga. Să vedem de unde vin aceste numiri şi ce înţeles au. Vom începe cu câteva date din timpul revoluţiei franceze ca să lămurim chestiunea.
Adunarea ca să zicem aşa legislativă dela 1791-1792 din Franţa avea două feluri de aleşi. Unii numiţi Consituţionali ocupau partea dreaptă a sălii. Aceştia nu voiau o schimbare din rădăcină a stărilor politice din Franţa revoluţionară. Ei voiau să rămână mai departe ceva din regalitate şi din titlurile de nobil, pământurile să nu fie luate de la seniori sau boeri cum am spune noi şi împărţite ţăranilor, iar şerbia să nu fie desfiinţată. Cu alte cuvinte Constituţionalii de la dreapta voiau să schimbe tot, dar să nu modifice nimic. În partea stângă a sălii şi mai ales la fund erau aşezaţi iacobinii, după numele mănăstirei unde îşi aveau clubul. Aceşti aleşi ai naţiunii erau oameni din popor, fără averi, foarte învăţaţi şi doritori de schimbare totală a lucrurilor. Erau desperaţii revoluţiei! Cuvântul lor era totul pentru popor. Aşa dar voiau ştergerea tuturor vremurilor din trecut pe care, am văzut, le voiau neatinse cei din dreapta sălii. Deatunci a rămas, se pare, denumirea de partid de dreapta şi partid de stânga. Cei dela dreapta fiind conservatori, adică păstrători ai ordinei vechi care nu poate fi în folosul celor mulţi, iar cei dela stânga fiind doritori de schimbări, de reforme în folosul mulţimii. La mijlocul sălii se găseau moderaţii sau nehotărâţii. Până la urmă aceşti s’au raliat cu dreapta, din care cauză revoluţia i-a şters pe toţi de pe harta politică de atunci.
Partidelor de dreapta sau conservatoare li se mai spune şi reacţionare, pentru că au înăbuşit în sânge ori ce cerere de reforme a mulţimilor. Aceste partide nu pot guverna decât prin forţă. Partidele de stânga au ca regulă conducerea prin voinţa poporului. Astfel alese, trebuie să facă legi în favoarea celor dela care au puterea. Ele sunt aşadar democratice. Nu întrebuinţează forţa ca să se menţină la putere, iar în caz de nemulţumire a poporului se dau la o parte. Cam astfel se pot deosebi între ele partidele de dreapta şi de cele de stânga. Numirea şi-au căpătat-o cum am văzut din timpul revoluţiei franceze. Desigur că de la 1789 până azi omenirea a suferit oricari schimbări, nu însă din temelii. A fost o continuă cernere. Crizele străbătute de oameni până acum au pus de fiecare dată în discuţie domnia partidelor de dreapta sau de stânga. Guvernarea lor a venit printr’o rotaţie mai mult sau mai puţin regulată. Vremurile de azi sunt aşa de aspre pentru mulţime încât pătura de sus care conduce voeşte să o stăpânească cu forţa. Din această cauză vedem în mai multe ţări domnia partidelor de dreapta. Aceste partide odată ajunse la putere nu mai pleacă. Fac dictatură.” Qvat erat demonstrandum.
