DIN CULISELE CULTURII ARGEȘENE. Paul Everac își ștergea propriul bust de praf

230 views

Relația cu un om este ca un dans, un pas înainte, doi pași înapoi, mai o fandare, o piruetă. De Paul Everac m-am apropiat fie cu emoție, fie m-am distanțat zgomotos. L-am cunoscut în 1990, la Palatul Culturii Pitești, unde fusese invitat de regizorul Val Dobrin să susțină un soi de „recital” din creația proprie.

Inspirat, pentru că vorbea lent, grav, enervant, cu multe volute, nu a citit din piesele sale, crezând că va rupe gura auditoriului restrâns cu un poem al său de sertar. Doar respectul m-a ținut ca să nu mă ridic din sală, poemul era jalnic.

Paul Everac avea atunci, la Pitești și aiurea, aureola unui opozant al regimului, pentru că, în anii 80, în mai multe articole din revista ARGEȘ, strecurase numeroase ,,şopârle” remarcate de Europa Liberă. Își permitea să critice, din interior, când nimeni nu sufla în front, doar în tinerețe fusese un răsfățat autor de piese de teatru de succes, moralizatoare, pe linia socialismului biruitor; ce nu știam: câștigase enorm cu piese realmente valoroase (îi văzusem la televizor „Un fluture pe lampă”), ajunsese șef de protocol la Marea Adunare Națională. Mai apoi, în birou la Val Dobrin, Everac mă apostrofează direct: „Am văzut că citeați o carte când eu îmi dădeam sufletul pe scenă! Vă iert, văd că e o carte de prietenul Doinaș. Dar poftiți poemul, să-l citiți acasă, pe îndelete, dar cu voce tare”.

Mi-am cerut scuze pentru impolitețe și i-am primit „Statuile pe rampă” care, printr-un miracol, nu s-au rătăcit până astăzi.

Pasul doi. Viața a mers înainte. După revelionul de pomină din 1994, când, în calitate de stăpân al TVR presărase momentele vesele cu tabletele lui înfiorătoare, l-am încondeiat cu năduf pe Paul Everac, într-un pamflet intitulat „Evedrac” un text ce mi-a asigurat o oareșce notorietate printre cei răzbunați astfel de ratarea sărbătoririi la cumpăna între ani.

Încă nu știam că Paul Everac e și puțintel argeșean, prin casa pe care și-o cumpărase la Podul Dâmboviței încă din 1970, și că are un foarte bun prieten chiar în redacția în care lucram atunci, pe dl. Mihai Golescu, pe care avea să-l viziteze curând. Nu era supărat pe mine. E scris bine, aveți o scuză. Așa m-am ales cu prima invitație din partea lui Paul Everac de a-l vizita la locuința sa de vară.

Pasul trei. Abia la a patra invitație am ajuns cu dl. Golescu acasă la Everac. Cine merge de la Câmpulung spre Brașov, vede din mersul mașinii, la Podul Dâmboviței, pe partea stângă, o mulțime de statui din gips vopsit, ciudate, mai precis grupuri statuare tematice: Mioriţa, Legenda meşterului Manole, Rodica, Nunta Zamfirii, Moartea Căprioarei, Mistreţul cu Colţii de Argint etc., veritabile piese dintr-un muzeu în aer liber gândit de dramaturgul Paul Everac. Nu fusesem prevenit, surprizele s-au ținut lanț în curtea nesfârșită, pe multe hectare, a dramaturgului.

Un „€ceva” era numit ,,Curte pentru artă şi poezie”, o altă „delimitare” curtea pentru muzică de cameră şi spectacole, o alta pentru teatru (Robinson). Dar și locuri pentru taifas și meditaţie (Băncile, Rotonda Himerelor, Sanctuar). Dar să nu uit de ,,Curtea cu statui” cu busturile lui Alecsandri, Hasdeu, Caragiale, Blaga, Mușatescu, Mazilu, Baranga, Everac însuşi!

În casă tronează busturile lui Iorga, Goga, Arghezi, Sadoveanu, G. Călinescu. Veritabil muzeu, casa lui Everac de la Podul Dâmboviţei deţine lucrări în lemn și alte materiale realizate de Baraschi, Oscar Han, Ion Jalea, Chirnoagă, Pavel Mercea ș.a.

Cu simț autocritic, văzând că fac ochii mari la bustul său, pe care și-l comandase din timpul vieții, ba îl mai și amplasase pe lângă al lui Caragiale, Paul Everac a glumit: uite așa au grijă păsările cerului de capul meu, încercând să șteargă un găinaț imaginar.

Pași înapoi. Devenisem redactor-șef al revistei ARGEȘ. Paul Everac m-a rugat să îl public, mi-a trimis mai multe scrisori la care nu i-am răspuns (nu doar eu, ci și mulți alții, după cum am văzut în 2008, unde mă plasase la loc de cinste, între Doinaș și nu mai știu cine). Am rezistat eroic, ținând cont de exigențe morale și estetice, i-am respins tabletele moral-politice. Astfel de discuții aveau loc cam când începea să pregătească „serile de la Podul Dâmboviţei” (spectacole, conferinţe publice pe teme date, concursuri de poezie), la care au participat personalităţi ale vieţii culturale şi publice din România. M-a invitat an de an, nu m-am dus, îmi ajunsese o dată teatralitatea absurdă a decorului pe care îl închipuise.

Un pas înainte. Și totuși, ca în dragoste, uneori, la rugămintea actorului Ion Focșa, am cedat. Așa se face că sunt cel care l-am… debutat pe Paul Everac CA POET la împlinirea vârstei de 80 de ani! Față de poemul de la 60 de ani, da, mai evoluase. Dramaturgul părea că ține mai mult la poeziile lui, greoaie, didactice, decât la cele 140 de piese de teatru scrise, dintre care doar jumătate jucate.

Ar mai fi multe de spus! Pentru că Paul Everac trecea pe la mine tot mai bolnav și obosit de câte ori bătea pe la porțile Consiliului Județean Argeș, în speranța că va reuși să vândă la Podul Dâmboviței averea sa de-o viață! Prețul era derizoriu…

Comments

comments

DISTRIBUIȚI